26 - 2001, Pacea fugarelor impresii

Anul 2001, Pacea fugarelor impresii. Imagine colaj, din două fotograme: ”Cina cea de taină”-din spectacolul ”Iuda” de Leonid Andreev-de la Teatrul din Botoșani și o fotogramă reprezentând un carusel (scrânciob de bâlci) făcută cu vreo zece ani mai devreme. Imaginea a făcut parte din seria ”Sacru și profan”, mare parte din aceasta fiind expusă în vara lui 2001 într-o expoziție care a cuprins 200 de fotografii color 30x45 cm, mărite la București la ”Foto Union” a lui Tata Feri, pe hârtie Tetenal mată și pe minilaborator Durst.
Un fragment din Biblie, transpus scenic, de o mare încărcătură emoțională, alăturat unei mașinării care se învârte, la fel ca și viața omului, trecător pe pământ. Dintre luminile caruselului se distinge doar o siluetă. Alesul? Învinsul? Cine poate ști...
Cam asta m-au învățat toți marii Fotografi români pe care i-am cunoscut: FOTOGRAFIA fără idee este moartă. Oricât de frumoasă, de ochioasă și devreme-acasă ar fi ea. Dacă nu transmite nimic privitorului, autorul ei nu și-a atins scopul. Mă uit pe netul de azi. O droaie de fotografi își arată imaginile. Vor să fie apreciați, să fie adorați, să fie iubiți. Fotografia este o vrajă care ne prinde în mrejele ei. Dacă nu putem scăpa și o supune, vraja ne mistuie. Ne transformă în sclavii ei. Totul este pierdut atunci. Gura mare, uniformele și armele de prin războaie, gagicile locotenent sovietic cu țâțele goale transpuse în imagini, cu trame din PhotoScape (citez de prin memorie), pot reprezenta o rezolvare. Iluzorie însă. Peste un an nimeni nu-și va aminti de ele. Peste zece? Nu inventăm nimic. Tot ce era important de spus în fotografie s-a spus până astăzi. Dar nimeni nu ne oprește să dăm frâu liber imaginației. Să combinăm. Să creem propria noastră lume. Propria noastră imagine a ei. Lăsându-ne amprenta minții și a sufletului pe o imagine mai adăugăm și noi o picătură de apă în oceanul atât de zbuciumat al Fotografiei. ”Șmecheria” este doar... să o facem cu sufletul curat.

26 - 2000, Familia

Anul 2000, Familia. O imagine la care țin foarte mult. Din ea ne privește Familia celui mai mare cobzar pe care l-a avut țara asta. Nu glumesc, Grigore Cheazim pe care l-am tot văzut cobzărind pe la televizor acu muuulți și mai mulți ani era dulce copil pe lângă Moș Costică Negel din Șupitca, sătuc aparținând de Coșula Botoșanilor. Imaginea este făcută în primăvara lui 2000 în fața căsuței lui Moș Costică. Era normal să pozeze îmbrăcat în costumul popular și cu cobza de producție proprie care suna Dumnezeește în mâinile lui. Alături îi stă soția, cei doi nepoți și dulăul mare și blând, de care era atât de mândru. Cobzarul Tarafului ”Datina” al Centrului Creației Populare din Botoșani, Taraf condus de violonistul Constantin Lupu, să-a stins acum vreo trei ani, ducând cu el în mormânt meșteșugul care l-a făcut celebru. Avea aproape optzeci de ani. A luat cobza în mână la vîrsta de șase ani. Tatăl său, violonist cunoscut și apreciat la toate petrecerile de pe valea Miletinului avea nevoie de ”acompaniament”. L-a găsit în mâinile copilului său. ”Pe vremea aceea nunțile țineau câte trei zile. Dormeam câteva ore pe noapte, apoi o luam de la capăt. Eu și cu tata. Eram chemați peste tot cale de vreo cincizeci de sate. Nu mai erau alții ca noi”, povestea Moș Negel celor care-l ascultau. ”La început aveam mâinile roșii de câte arcușuri luam peste ele de la tata când greșeam o notă. După vreo doi ani cobza nu mai avea secrete pentru mine”...
Vedetă de copil, cartea nu s-a prea prins de celebrul cobzar. Cât s-a chinuit Costică Lupu să-l învețe notele... Degeaba. Moșul punea privirea în pământ, așa, mai pe-o parte și pornea să bată cu pana pe strune. Avea ritmul în sânge. Și o ureche cum numai marilor instrumentiști populari le este dată. Avea niște ”bătăi” încrucișate de făcea să semene sunetul cobzei cu acela al unui țambal. Sunt sigur că ar fi fost în stare să cânte și muzică simfonică. Era un om blând, sfios, tăcut. A bătut, cu Taraful ”Datina”, cinci continente. De la Tokio la Buenos Aires. De la Paris la Chicago. De la Londra la Vladigostok. Peste tot muzica populară românească a răsunat mândră, la fel de mândră ca și virtuozii care îi dădeau viață. Din vechiul Taraf, doar vioara înțâi și contrabasul mai răsună astăzi. Cobza, fluierele, braciul și o altă vioară, toba, cântă acum printre stele...
Efectiv ridicau sălile-n picioare. Aplauzele răsunau zeci de minute. Parcă-l văd pe Moș Nigel, cu vocea lui de țârcovnic de strană cântând celebra ”Chiftilăreasă”:

”Păi di haleală di pileală esti berechet
și-mi mai trebui o trăsură și-un motociclet,
să mă plimb pe strada mari ca un Berechet,
mor fetili după mini, că-s băiat dăștept.

Tu copilâ bălăoară și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta e croitoreasă, tac-tu sacajiu
și tu ești chiftilăreasă, strada Cișmigiu

Păi dau în stânga, dau în dreapta
buzunaru-i plin
și-mi mai trebui-o meserie
să beau numai vin.

Tu copilâ bălăoară, Lino Leană,
și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta vinde crastaveți în piață, Lino Leană,
taică-tu e mort la București!”

Din toate călătoriile, povestea Moș Negel, amintirea cea mai pregnantă era frica de avion. Se ”magnetiza” bine cu samahoancă înainte de plecare. Dacă drumul era mai lung și se trezea, îl trăgea pe Costică Lupu de mânecă: ”Dom Costică, numa un minut să oprească, nu mai pot, vreau să cobor”. Țin minte că prin 1988, regretatul Gheorghe Jauca, Președinte pe atunci la Comitetul de Cultură, m-a trimis la București să iau de la Banca Națională niște bonuri valutare. Datina pleca în Germania Democrată. Cum aveam treabă pe la niște reviste, cu poeziile mele, am făcut și acest ”comision”. Pe la ora 17, în Gara de Nord așteptam trenul de la Boston cu Artiștii. Vine garnitura, coboară lumea, oamenii mei ioc. Abia pe la ultimul vagon i-am găsit. Mangă și cântând de răsuna jumătate de peron. Și cu vreo cincizeci de spectatori care nu se dădeau, nici ei, duși din vagon!...

Vernisajul de astă seară de la Ateneul Tătărași a fost emoționant. Toți Prietenii au fost alături de mine. Acelora care, de-a lungul anului care a trecut au participat cu imaginile lor la expozițiile organizate, prin bunăvoința Domnului Ștefan Toth, Președintele AAFR, le-am putut oferi tipăriturile Asociației Artiștilor Fotografi din România, în care se regăsesc ecourile muncii lor. Am făcut câteva planuri de viitor, am ciocnit un pahar cu vin. Am fost foarte emoționat. Le mulțumesc că au fost alături de mine. Le mulțumesc și celor care sunt mai departe de Iași, dar au ținut să-mi transmită gândurile lor de bine, Lavanei, din Israel, lui Florin, tocmai din Vietnam... Și, ieri am mai primit un telefon care m-a bucurat. De la Craiova, de la Nenea Boldir, ultimul Mohican al unei generații de excepție a Fotografiei Românești.
M-ați făcut fericit, Prieteni!...

26 - 1999, Între oglinzi paralele

Anul 1999, Între oglinzi paralele. Imagine făcută în La Defense, Paris. Aparat Canon EOS 50E, film Kodak Pro Foto 100, obiectiv Canon 28-80/3,5-5,6 USM. Iar chestia care dă impresia că imaginea este făcută cu un ”Ochi de pește” era o ”trompetă” japoneză, grea de vreo 400 de grame care prelungea focala obiectivului. Adică, 28-ul de pe capătul superangular al obiectivului îl făcea 14 mm. Asemenea ”obiective” (mult mai ușoare, însă, se folosesc astăzi la camerele video). Te ajuta enorm (în lipsă de un obiectiv dedicat) în locurile înguste, unde aveai nevoie de deschidere mare. ”Jucăria” o aveam împrumutată de la domnul Rizeanu, mare Fotograf, mare Prieten, mare Colecționar de fotografii celebre ale Artiștilor români. Dacă s-ar mai găsi pe undeva, arhiva lui ar ajuta enorm la ilustrarea unei ”Istorii a fotografiei românești”. Dacă...
Dar nu despre asta voiam să scriu. După excursia din Grecia din 1995, anul 1999 a fost acela în care am luat contactul cu Vestul degradat și capitalist. Pe la sfârșitul lui mai ajutasem pe profesorul Lăzăroiu la jurizarea Salonului Internațional de la Sibiu. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre membrii juriului, belgianul Freddy Mary. Un tip micuț și volubil. Ne-am împrietenit imediat. Cum știam binișor limba franceză, trei zile am fost nedespărțiți în Sibiu, atât la jurizare cât și în vizitele fotografice prin oraș. Prietenia noastră durează și acum, chiar dacă nu ne-am mai văzut din 2005, vorbind destul de des la telefon. Și astăzi, la 65 de ani, a rămas același împătimit de fotografie. De fotografia aia expirată pe care o înjură toți în ziua de azi. A fost o perioadă destul de lungă Șeful Serviciului ”Patronaj” al FIAP-ului. La Virton, în Belgia (unde locuiește), a făcut vreo 20 de ediții de Salon Internațional. În fiecare an face două sau trei călătorii cu scop fotografic prin lume... După ce ne-am cunoscut a mai venit de trei ori în România, în vizită, atât cu soția cât și cu un alt mare Fotograf din Italia, Renato Guidi. Am bătut Maramureșul și o parte din țară, de care au fost fascinați. Am făcut expoziții împreună, legând o prietenie frumoasă, de care sunt mândru...
La despărțirea de Sibiu ne-a invitat (pe mine, pe soția mea și pe profesorul Lăzăroiu) să-l vizităm în Belgia. Pe atunci nu era așa de simplu ca acum să umbli dezlegat prin Europa. Trebuia să obții viză de la Ambasada țării respective, să completezi o droaie de formulare, tra-la-la, tra-la-la. Așa că, având în buzunar invitația primită de la Freddy, semnată de poliția din Virton cum că precum ne asigură cazarea și masa pe toată durata celor 12 zile de sejur, m-am prezentat la București la Consulatul Belgiei. Am tras o coadă de vreo sută cincizeci de persoane, am luat formularele, le-am completat, plătit nu-ș ce taxe, xeroxuri după rezervarea de belete de avion, după chitanța de la bancă că am nu-ș ce bani în cont, etc. Cu toate hârțoagele în brațe, din nou la Consulat. Pe ziua respectivă se încheiaseră primirile de acte. A doua zi, având dosarele complete, am reușit să intru să le predau. Un nene cocoșat s-a uitat tandru la mecla mea și mi le-a respins. Mi-a spus să vin a doua zi cu biletele de avion cumpărate. Am luat beletele și, plin de speranță, a doua zi de dimineață eram la aceeași coadă infernală. Neica s-a uitat iar la mecla mea. Se vede că nu l-a inspirat pentru că mi-a respins, de astă dată definitiv, actele. Fără de explicație. Nu i-am spus-o în față, dar am făcut în 35 de secunde, până la ieșirea din Consulat, inventarul la toți sfinții cunoscuți. Am tulit-o la agenția de belete, am dat beletele înapoi (cu ditai pierderea), am sunat la Freddy să-i spun povestea și am tulit-o la Boston, scârbit de condiția noastră de români de căcat, văzuți ca atare de toată Eoropa. Până la plecare ar mai fi fost cinci zile. A doua zi, pe la prânz, mă sună Freddy. Vorbise cu Secretarul cultural al Ambasadei și stabilise să mă prezint la el, peste două zile, cu actele. Iar tren, iar bani cheltuiți, iar București. Singura chestie a fost că nu a mai trebuit să stau la coadă. Secretarul m-a primit, a luat actele, s-a uitat la ele, m-a întrebat că de ce-s așa de multe... Eo i-am spus că nu știu, că așa mi-a cerut colegul lui, el a dat din mână a lehamite și m-a invitat să revin peste vreo patru ore, după pașapoarte. Mi le-a dat prin gardul de la intrare, urându-mi drum bun. Pe ele se lăfăia o ditai abțibildă lucioasă cu mult dorita viză. Am reușit să găsesc bilete de avion la aceeași cursă cu acelea pe care le returnasem și, a treia zi de dimineață, împreună cu domnul Lăzăroiu (el obținuse viza cu ajutorul Consulatului German din Sibiu), am decolat din Romanela. A fost un sejur de vis: Bruxel, Luxemburg, Paris, Laon (la un alt mare fotograf, Guy Lejeune), Bruj. Amintiri...
Amar gust am avut în acele zile, în care am umblat după viză. M-am simțit un nimeni în propria țară. Nu știu de ce, dar mi s-a părut că sunt etichetat ca fiind un infractor care nu are dreptul să intre într-o țară din Europa (de parcă România ar fi la mama dracului). Ce Artist? Un rahat căruia trebuie să i se tragă apa. Noroc că a venit treaba cu Europa unită și au avut nevoie și de ”sclavi pe plantație”...

PS: am pomenit trei nume de mari Fotografi. Nu-i căutați pe Net. Nu se găsește mai nimic despre ei. Când a murit Helmut Newton (ăla cu pozele cu gagici), s-au repezit oamenii pe net să caute date despre el. Nu avea Sait. Asta nu înseamnă că n-a existat!...

26 - 1998, Magul

Anul 1998, Magul. Colaj făcut din două imagini (ce pare a fi cerul este un ”ochi” mare de noroi). Locația ați ghicit-o: Vulcanii noroioși de la Berca, Buzău. Film AZOPAN PS21. Aparat Kiev 66. Obiectiv Flektogon 50/2,8. Virare dublă, sepia și albastru (nu mai știu numele soluțiilor, dar erau niște pliculețe rusești pentru virări sepia, albastru și roșu).

Cu Daniel Minciună mai fusesem, cu doi ani mai devreme, la Berca. Atunci a fost o adevărată aventură: am plecat cu trenul până la Buzău unde am făcut joncțiunea cu Daniel, venit de la Constanța, unde era student în anul I, la Facultatea de Teatru din localitate. După o noapte de mers cu trenul, pe la 7 dimineață eram în gara din Buzău. Am plecat în oraș pentru ”aprovizionare”: cort, rucsac cu cadru metalic, neoprene, haleală, etc. Pe la 10 eram din nou în gară, iar pe la 11,3o în Berca. Până la Vulcani mai era cale lungă. În piața localității ne-a pălit norocul. Un nene, pe care l-am întrebat despre ce și cum, s-a oferit să ne ducă el cu un ARO. Era șofer la Schela Berca. Ne-a costat o navetă de bere. Peste trei sferturi de oră eram călare pe Pâclele mari. Soarele era nașpa, așa că am halit ca sparții, apoi ne-am minunat de peisajul fantastic care ne mângâia ochii. Mai pe la 17,oo ne-am apucat de treabă. Adică eu. De clănțăneală. După vreo două ore am plecat agale spre Pâclele mici. Până am ajuns soarele era după dealuri. Am pus cortul pe un tăpșan, mai mult pe bâjbâite. La amândoi era prima oară când executam operațiunea asta. Am adormit instantaneu. Dimineață visam că făceau cocoșii cucurigu. Am sărit în picioare să ”prind răsăritul”. Daniel a ieșit, bombănind, după mine. Minune: tot tăpșanul avea ochi care străluceau în lumina piezișă a soarelui. Mici și roșii. Cât vedeam cu ochii (pe partea de iarbă) erau mii de fragi sălbateci. Am halit ca sparții. Ce conserve, ce salam. Dumnezeiască masă. Am luat-o la pozat apoi. Dezbrăcat până la jumătate, Daniel se ”căznea” să prindă, ca un Mag, bulbucii făcuți de noroiul fierbând. Pe la 11,oo se terminase totul. Filmele late și bateria din Canonul EOS 1000 N. Mai aveam vreo 5 filme înguste, dar baterie nu. Am luat-o la picior spre Berca, dar nu pe drumul pe care venisem, ci pe altul, despre care ne spusese șoferul că este un pic mai scurt. După vreo jumate de oră, iar ne-a lovit norocul: ne-a ajuns din urmă un tractor. Milos, nenea care-l conducena ne-a luat lângă el, în cabină. Unul pe-o roată, celălalt pe alta. Peste câte hârtoape am trecut, la coborâre cururile noastre erau amorțite definitiv. Abia acasă am început să-l simt pe al meu. Chiar făceam haz de necaz atunci că ”zgâțâiala” cu tractorul poate fi cea mai bună metodă să scapi de hemoroizi.
Pe la jumătatea drumului de întoarcere am dat de un spațiu ireal: toate fierotăniile dezafectate ale Schelei Berca erau depozitate acolo. Sonde mari, mici și mijlocii, tot felul de mașini și mașinării. O nebunie. Din păcate, ”bacterie” canci. Ce fotografii s-ar fi putut face acolo nene... Oare o mai fi ceva din ele? Le-o fi dus cineva la fier vechi? Cine știe...
Chestia cu Vulcanii m-a obsedat o perioadă. Văzusem o droaie de fotografii făcute acolo. Unde nu era vulcanul ”nud” apărea câte o gagică (așa am văzut și după anul la care fac referire). Așa că, după o discuție cu Daniel am pus-o iar de o deplasare. De data asta cu alt amic. Posesor de mașină. Un Fiat Panda. Din acela mic-mic și cu două uși. Am plecat de cu noapte din Boston, pe la 8,oo făcând în Buzău aceeași joncțiune cu Daniel. Pe la 9 și ceva eram pe Pâclele mici, Daniel la nudul gol și uns de pe chelie și până pe tălpi cu noroi. Eo știam bine ce vreau de la el. El era de acord, ba chiar a venit și cu completări, la un moment dat dându-și drumul, încetișor, într-un con de vulcan. ”Măi, dacă simți că te duci, întinde mâinile ca să te oprești. Dacă nu, te scoetem de la Americani”, am apucat eu să-i strig. El se hlizea la mine. Avea picioarele înfipte bine în ”hornul” conului. Și așa, vreme de vreo două ore am făcut nuduri cu ”gagiu”. Cred că sunt singurele din materialul fotogenic românesc. Avantaj eo. Câteva găsiți AICI.
La final, cel mai nașpa a fost să ne spălăm manechinul. Venisem de acasă cu două bidoane de 10 l pline cu apă. Aiurea-n tramvai. Noroc că la poalele dealului, de la Schela veche de foraj mai era o baracă și alături o țeavă cu robinet. Curgea apă prin ea. După vreo jumate de oră de frecat pielea, Daniel era la culoarea normală. Seara spre noapte eram deja ajunși la Boston. Cam asta fu amintirea de astăzi. În fotografia de mai jos, dovada că nu mint!...

PS: Cu o parte din imaginile făcute în 1986, la prima aventură la Vulcanii noroioși de la Berca, în 2002 am făcut o expoziție mai mare la Boston. Treizeci și șase imagini cu vulcanii 30x30, cu paspartu 40x50 cm, negru, cu ”fereastră” tăiată la 45 de grade, alte cinci serii de imagini cu vreo douăzeci și cinci de fotografii la aceeași dimensiune și treizeci și cinci de fotografii 50x60 cu paspartu din 70x80 cm, cu aceeași tehnică de ramă (cumpărasem din Belgia o mașinuță specială de tăiat la 45 de grade. Două luni am muncit la expoziție. Invitați cu imagini i-am avut pe Freddy Marry din Belgia și pe Fritz Shih din Taiwan. Jan Mărculescu, Amicul meu din Târgoviște a expus LEMNE, adică niște sculpturi foarte interesante. A fost o expoziție magnifică. Ultima a mea cu lucrări mărite în laborator. Amintiri...

26 - 1997, Gheorghe

Anul 1997, Gheorghe. Imaginea pare un colaj. În Photoshopul de astăzi este simplu de făcut: tragi o imagine peste alta, umbli la densitate și Colorata-i gata. Dar nu este un colaj. Nu în accepțiunea de astăzi a cuvântului. Aparatele Canon pe film aveau o opțiune interesantă: pe același cadru puteai supra impresiona până la nouă imagini. M-am jucat de multe ori cu această setare, obținând imagini interesante. Digitalele de astăzi nu o mai au. Nici nu ar fi necesară, date fiind posibilitățile nelimitate ale Photoshopului. O altă opțiune pe care o aveau anumite modele de Canon pe film ar fi bine venită (cel puțin pentru mine) astăzi: Amprenta optică. Canonul EOS 50 pe care l-am avut avea posibilitatea de a face clarul în funcție de unde te uitai cu ochiul. Avea trei zone în vizor, care se setau în funcție de ochiul utilizatorului, și făcea clarul pe mijloc, stânga sau dreapta, după cum te uitai. O rază infraroșie citea retina ochiului. Procedeul era luat de la sistemul de ochire al piloților de pe avioanele de vânătoare. Nu știu de ce au renunțat inginerii japonezi la această opțiune.
Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu. Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta (legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii). Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi, Ripi, Gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân fără apă. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai cîte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. E deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc...
Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, cînd are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. Asta de când a făcut un preinfarct.

26 - 1996, Rătăciți în Tranziție

Anul 1996, Rătăciți în Tranziție. Imagine făcută în București, în aceeași locație ca și aceea din anul anterior. Teatrul din Botoșani era atunci în turneu în Capitală. Am profitat de ocazie ca să merg cu cei doi prieteni, Cezar Amitroaiei și Daniel Minciună, să facem câteva imagini. Începusem de vreun an seria ”Rătăciți în Tranziție”. O serie care a avut succes în ultimele saloane de fotografie la care am mai participat. În imaginea de mai sus am ”copiat” simbolurile teatrului. Masca care râde, alături de aceea care plânge. De după o ușă masivă de metal, simbol al ”cortinei de fier” a Tranziției noastre perpetue. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, Cortina de fier a Comunismului a fost înlocuită la noi (și nu numai) cu aceea a Tranziției.
Ne plăcea să ne ”dăm în spectacol” în fața obiectivului aparatului de fotografiat. Cei doi Prieteni ai mei ar fi mers și până la capătul lumii cu mine. Era o dulce amăgire că putem schimba lumea fotografiei și nu numai. Că putem, prin demersul nostru, să arătăm celorlalți pericolele care pândesc din partea unei lumi prost divizate. Prost înțelese. Prost gestionate de către cei votați să ne reprezinte.
Cu Cezar am bătut zona Botoșanilor metru cu metru. Cu Daniel am mers prin țară, bătând Bucureștiul, zona vulcanilor noroioși de la Berca și Litoralul. Amintiri. Amintiri frumoase dintr-o felie de Istorie a Fotografiei românești care, se pare că nu interesează pe nimeni...

26 - 1995, Tojours l`Amour

Anul 1995, Tojours l`Amour. Imagine făcută în București, pe film Ilford HP5. Locația a fost pe Lipscani. Era o ruină foarte interesantă, imediat cum făceai stânga pe lângă fostul magazin București. Avea o poartă monumentală, iar în interiorul ce mai rămăsese din clădire erau niște uși de fiar mari și ruginite cu tot felul de fante și încuietori. Din ce am citit pe net, a fost un han renumit acolo, locația am mai văzut-o folosită într-un film. Dar nu-i rețin numele. Parcă era cu regretatul Dinică (poate Conu Dinu să știe?). În imagine sunt Carmen Ungureanu și Dan Puric, cei care, doi ani mai târziu aveau să scoată la Naționalul Bucureștean premiera cu același nume, unul dintre spectacolele de referință ale pantomimei de la noi și de aiurea. Dan fusese actor stagiar la teatrul din Botoșani în perioada 1987-1989. Acolo a făcut primul spectacol de pantomimă, ”Jocul”. Un Actor extrem de talentat pe scândura scenei, unde a făcut roluri memorabile. Dar Destinul său a fost, în acea perioadă, altul: Pantomima. Avea o voință de fier. Cât a fost la Botoșani, în fiecare zi, fie că avea spectacol, repetiții sau turneu, repeta. Câte o oră jumate pentru mimică (cine l-a văzut într-un spectacol i-a remarcat marea mobilitate a feței și corpului) și câte o oră, o oră și ceva bătea Step. În lateralele foayerului teatrului din Botoșani se lăbărțau două oglinzi uriașe. Acolo se ”schimonosea” Dan, spre hazul colegilor (asta până la primul spectacol cu ”Jocul”). În sala mică, după cortină, avea o placă de PAL, cam de 1 pe 1,5 m. Acolo trăncănea din papucii de lac cu metal la tocuri și vârf, spre disperarea lui Toma, cizmarul care cam de două ori pe lună avea de meșterit la ei.
Țin minte că în acea perioadă am făcut primele mele fotografii de spectacol, în 1988, la repetițiile cu piesa Slugă la doi stăpâni, de Carlo Goldoni. Spectacolul de debut al regizorului Laurian Oniga. Cu Dan Puric, Roxana Ionescu, Doru Bandol, Constantin Ghiniță (printre alții) în distribuție. Mamăăăă, ce mai spectacol! (de atunci s-au făcut peste 250. O istorie, Neică).
Imediat după Remvoluție Dan a plecat la București. La Național. Și nu singur ci cu proaspăta lui soție, Carmen Ungureanu, de loc din Botoșani. Nebună poveste de dragoste. Nebune cariere pentru cei doi.
Am ținut legătura. Din 1993, împreună cu trupa de pantomimă pe care și-o formase la București jucau în Sala Atelier a Naționalului spectacolul ”Pantomimia”. O satiră a parvenitismului politic proaspăt înflorit și la noi. A acceptat imediat ideea mea cu pozele în Lipscani. Între două repetiții au venit și, vreme de trei ore ne-am ”jucat”. Minunate imagini am de atunci. Erau doi oameni îndrăgostiți fără scăpare. Tocmai iubirea lor rodise (imaginea de mai jos, cu puștiul lor, făcută în seara aceleiași zile, înainte de un spectacol cu Pantomimia). Din păcate, ce atunci părea veșnic, timpul a reușit să despartă. .

Viața lui Dan Puric s-a schimbat între timp. Este o Conștiință. Un model pentru mulți credincioși. Conferințele lui prin țară sunt renumite și așteptate. Dar trupa lui de Pantomimă joacă spectacole încântătoare. Am auzit, acum vreo lună, că a început să lucreze cu trupa la o nouă reprezentație. Cred că tinerii crescuți de el sunt FERICIȚI...

26 - 1994, Crăiasa zăpezii

Anul 1994, Crăiasa zăpezii.
În acel an, fostul Centru de librării din Botoșani s-a transformat în Societate comercială. Sediul era în buricul târgului, la fosta Casă a cărții. Se făcuse și o Cafenea literară acolo (proiectată aproape moca de către amicul Adamescu de care am mai vorbit), iar holul de intrare și cele două aripi ale scărilor care urcau la etaj erau numai bune de simeză. Pe director îl cunoșteam, fusese și la Filarmonică șef. Am vorbit de un proiect de Galerie fotografică. Cea de la București tocmai se transformase în crâșmă. Singura din țară rămăsese la Oradea, Galeria ”Foro Art” a Fotoclubului ”Nufărul” condus de Ștefan Toth (cel pe care-l înjură poporul fotograf acum, cu AAFR-ul). Prin Nea Gică Rizeanu (alt mare Fotograf trecut la cele veșnice și de care nu se știe aproape nimic) am luat legătura cu Rodica Mandache, actrița de la Odeon, cea care i-a fost soție lui Aurel Mihailopol, cel mai mare Fotograf român (nu-i așa că netul geme de lucrările lui?). A îmbrățișat imediat propunerea noastră, așa că, în primăvara acelui an, 1994, făceam prima expoziție în proaspăt înființata Galerie ”Aurel Mihailopol”. Am găzduit acolo, vreme de vreo cinci ani, până firma care ne găzduia a dat ortul popii, câteva zeci de expoziții. Inclusiv cinci saloane de Fotografe proprii (trei Mihailopol și două ale Botoșanilor), inclusiv două dintre expozițiile saloanelor Internaționale de la Sibiu, inclusiv două retrospective Mihailopol. A fost pentru prima dată după mulți ani cînd fotografiile lui Aurel Mihailopol au fost scoase din lăzi și expuse. Multe lucruri frumoase am făcut la acele Galerii. La vernisajul Retrospectivelor, al Saloanelor Mihailopol, Rodica Mandache, împreună cu fiica ei, Diana Mihailopol, cu nepoții marelui artist, Valentin și Cătălin Rudolf, au fost alături de noi. De fiecare dată, Rodica venea și cu un spectacol. Și nu singură. Alături de ea s-au aflat Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Ștefan Ruha și Ion Voicu (mari violoniști), Viorel Mărginean și Alexandru Mironov (pe atunci miniștri la Cultură și Tineret), Mihai Pânzaru-Pim, Ștefan Popa-Popas...
Era un sentiment extraordinar să pot face acele expoziții. Să ofer semenilor mei o alternativă vizuală. Am făcut-o cu plăcere, fără nici un ban. Ba mint, la fiecare schimbare de expoziție, Ion Ilie, șeful, dădea dispoziție la bar să-mi dea câtă coca cola pot bea. Da nu mai mult de două sferturi. Iar în 1995, Alexandru Mironov m-a recompensat cu o excursie în Grecia. Am însoțit Olimpicii botoșăneni. A fost prima mea ieșire peste graniță...
A fost o perioadă extraordinară. Se vorbea, din nou, despre Mihailopol. Oamenii puteau re-vedea lucrările lui extraordinare. Am avut pe mână cam 300 de fotografii format mare, cașerate pe carton, cu passepartout. Așa cum le expusese Artistul în epocă. Cele color începuseră să se decoloreze. Cele alb-negru arătau impecabil. Era o lume fascinantă în imaginile lui. La un singur Fotograf am mai văzut o așa ce mare diversitate. La Dinu Lazăr. Se spune că Mihailopol își mărea forografiile pe hârtia de protocol a lui Ceaușescu. Multe ”legende” circulă pe seama lui. Am avut șansa să citesc atunci manuscrisul romanului său, ”Sărut mîna Coniță, a venit fotografu”. Vreo mie de pagini extraordinare. O parte din el a fost publicată, mai târziu, la Editura ”Curtea veche”. Ce lume, ce parfum, ce vise, ce iluzii. Ce nebunie, Prieteni.
Imaginea de mai sus este făcută un an mai târziu (în 1995) la Ipotești, la Lacul codrilor albastru (înghețat, fiind început de ianuarie). Rodica Mandache a filmat atunci, cu operatorul Ovidiu Guzu de la TVR un material care s-a transformat într-un film memorabil dedicat lui Eminescu. O actriță de o mare forță. Țin minte că în 1986, la Odeon avea un spectacol fantastic, ”Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”, alături de Răzvan Mazilu și Gioni Răducanu. Fenomenal spectacol. A dansat alături de Mazilu, a cântat cu Gioni... o nebunie, cum doar marii Actori sunt capabili să facă. Fotografia este făcută pe ORWO de 1000 ASA (pe lumina aia?) și a beneficiat de două virări parțiale. Una roșie și alta albastră...

Imaginea de mai sus este făcută în aceeași zi cu prima. La Ipotești, în ușa bisericuții Eminovicilor. Rodica era înghețată tun, după aproape o zi de filmare. Fotografia este făcută pe film color îngust AZOPAN, și mărită pe hârtie color de la aceeași firmă. La mărire am folosit una dintre tastele speciale ale Photoshopului, adică am înclinat rama pe care era hârtia fotosensibilă (la expunere) cu vreo 75 de grade, închizând la maxim obiectivul Meopta, făcut, printr-o reducție cu dublu filet, să se potrivească la aparatul de mărit Krocus cu burlan și cu bec de 500W în el (din acela cu scris ștanțat pe balonul de sticlă mată. Scris care n-a ieșit pe poză, nici n-avea cum datorită faptului că, virgulă, clarul nu se face pe planul becului aflat mai sus de acela al filmului. Am făcut paranteza pentru că acum vreo două săptămâni citeam în Foto Magazin niște sfaturi binevoitoare date unui începător, culmea, de către un fotograf care chiar pare că se pricepe la procesul de mărire. Mda).
Cea mai mare prostie pe care am putut să o fac atunci: nu am reprodus nici una, da absolut nici una dintre fotografiile lui Mihailopol. Acum ar fi putut vedea o lume imaginile lui...

26 - 1993, Pigmalyon

Anul 1993, Pigmalyon. Este o fotografie care nu a circulat pe la saloane sau prin expozițiile mele. Dar îmi este tare dragă. Este făcută prin vară, în curtea Muzeului de Artă din Rm. Vâlcea. Personajul din ea este acum la stele împreună cu ceilalți mari Fotografi români. Este Nicu Dan Gelep. A trăit și a creat în Craiova. Un Om și un Fotograf extraordinari. A ținut foarte mult la mine. Sentimentul a fost reciproc. Nici nu mai știu cum ne-am cunoscut. Poate la un vernisaj la Craiova, poate la Rm. Vâlcea, la saloanele de acolo, Poate la Sibiu. Nu mai țin minte. Oricum, mereu era însoțit de către bunul său Prieten Victor Boldir. Erau nedespărțiți. Nenea Victor avea o Dacie 1100 care îi deservea pe amândoi în călătoriile fotografice.

La Nenea Nicu am văzut prima dată imagini virate. Aveau un farmec al lor, aparte. M-am îndrăgostit de acest tip de fotografie, preluîndu-l. Ce frumoase erau vernisajele de la Craiova, de la Muzeul de Artă. Din sălile Brâncuși. Nenea Nicu venea agale, cu Doamna de mână (o femeie deosebită, caldă, micuță, ca un fir de păpădie). ”Ce faci Dușa dragă, ai venit pe la noi?”. ”Am venit Nenea Nicu, am venit”...
Întâi s-a stins soția, apoi Nenea Nicu a stat imobilizat la pat o perioadă lungă. Îl mai sunam din când în când. Îmi răspundea cu vocea lui inconfundabilă. Se bucura când mă auzea. ”Ce faci Dușa dragă?”, ”Bine Nenea Nicu, mata cum ești?”. ”Rău, Dușa dragă, rău”... Nu l-am auzit o dată văicărindu-se. Își acceptase destinul, chinul și marea neîmplinire a vieții lui: băiatul său, Corneliu, plecat prin Germania, nu a venit nici la înmormântarea mamei și nici la cea a tatălui... A murit acum trei ani. Am aflat la ceva vreme că s-a stins. Nimic nu se mai găsește din opera lui. Parcă nici nu a existat. A lucrat ca pictor-scenograf la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. A fost Președintele Filialei ”Oltenia” a AAF. Organiza, împreună cu colegii din Craiova, două Saloane de Fotografie. Bienalul ”Craiova” și bienalul ”Portretul”. A avut numeroase acceptări și premii la saloanele Internaționale și Naționale. Era un om vesel, ”inima” întâlnirilor la care era prezent...
Tare greu se leagă cuvintele. Știu că într-o zi ne vom revedea, că îi voi putea spune cât de mult mi-a lipsit, cât de mult am ținut la el!...

26 - 1992, Cântărețul de culoare

Anul 1992, Cântărețul de culoare. A fost una dintre primele mele colaborări cu alt actor, pe atunci, al Teatrului din Botoșani, Daniel Minciună. Și de el mă leagă amintiri frumoase. Povestea de astăzi nu este despre el. Este despre un element din decorul acestei imagini: celebrii ”8 frați” ai Botoșanilor, un plop cu opt tulpini crescute din aceeași rădăcină, aflat în curtea bisericii Sf. Ioan din localitate. Erau un fel de monument viu. Oricine îi știa. Oamenii veneau să-i admire și-și aduceau și prietenii veniți de pe alte meleaguri, în vizită, să-i vadă. Multe povești de dragoste s-au țesut la umbra lor. Multe săruturi și-au furat liceenei de la ”Laurian”, școală aflată în apropiere. Era o nebunie să asculți vara orga vântului cântând printre frunzele lor. Era...

Pentru curiosul care s-ar apuca să numere, în fotografie, tulpinele, i-ar ieși doar șase. În toamna lui 1991, la o furtună, două trunchiuri se prăbușiseră, semn că nimic nu este veșnic pe lumea asta. Din nefericire, am anticipat ce avea să se întâmple. Fotografia s-a dorit un omagiu adus ”vieții” copacului care acum era în suferință. Cum mai aveam imagini cu el, făcute anterior cu Cezar cântînd la violoncel în fața trunchiului pe care doar o ”horă” de vreo șapte oameni puteau să-l cuprindă, la propunerea lui Daniel am făcut câteva cadre cu acordeonul. Era început de ianuarie. Niște valsuri minunate s-au făcut auzite de-a lungul străzii. Vreo 15 gură-cască s-au oprit să le-asculte. Preț de vreo zece minute. A venit preotul și a stricat vraja. Deranjam sfinții...
Presimțirea mea s-a adeverit. Prin aprilie și celelalte șase trunchiuri au fost puse la pământ. De drujbele popii. Pe locul falnicului MONUMENT Doamne-Doamne și-a tras o casă parohială mare și cu camere fără număr!