Atunci când nimic nu mai este de spus...

Tâmpit titlu am putut da acestei imagini. La zece minute după ce am postat-o a sunat telefonul. O voce dragă mie. De la 2000 de km depărtare: ”ce faci Ozo?” Ce să fac Prietene, inima mea bate repede-repede mângâiată de balsamul vocii tale...

La câți dintre noi le este alungată singurătatea de vocea caldă a unei Prietenii necondiționate? Greu răspuns.

Organizator, Antrenor sau Fotograf?

Un mare Fotograf, o figură aparte în peisajul purtătorilor de aparate din Iași, mereu cu o glumă în colțul gurii, mereu cu privirea atentă la pulsul străzii, capabil să extragă de acolo de unde 99 de alți fotografi nu vedeau nimic o imagine extraordinară, de o cultură excepțională, având mereu răspuns la tot ce îl întrebam acum mai multă vreme. Dan Mititelu.  Clubul Fotografilor, de care se ocupă, a împlinit doi ani de activitate. Cum nu mai fac parte din această grupare, am considerat că este normal să scriu câteva cuvinte pe blogul meu despre această aniversare. La fel, Dinu Lazăr a considerat normal să posteze un comentariu despre cum vede Domnia sa ceea ce face Dan Mititelu la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. Cele scrise de noi au fost postate și pe blogul Clubului Fotografilor. Doar că imediat a urmat și ”ștoul”. Este alegerea lui Dan Mititelu. Haznale au existat și vor mai exista cât va fi lumea. Doar țucălarii (sau cum s-or chema ei) se fac că nu pricep. De, poporul vrea miștouri și lideri combativi...

Din păcate, Dinu Lazăr are dreptate: în doi ani, Dan s-a transformat într-un organizator perfect. Mărturie stau regulamentele-ceas care tind să depășească în mărime cartea de telefon a unui județ mai amărât și în care găsești tot ce trebuie să faci (sau nu) ca membru al Clubului respectiv. Dacă vă închipuiți că sunt copiate de pe undeva vă înșelați. Dan este un om extrem de meticulos. Nimic nu este făcut la întâmplare. Mai adăugați și blogul și forumul și planificările de expoziții și paraexpoziții și expozițiile în sine și cursurile de inițiere (pe mulți i-a bucurat cu talentul său de dascăl și merită felicitat pentru munca depusă în acest segment) și controlul mailurilor și alte câte or mai fi și vă veți da seama că pentru el ziua de 30 de ore ar fi minunată. Dar oare ar fi de ajuns? Dan nu mai are timpul fizic să facă Fotografia pe care o făcea acum 3-4 ani. Și cine i-a văzut lucrările din ultimile expoziții ale Inițierilor în fotografie îmi va da dreptate. De fapt nu prea mai are timp nici pentru el. Puțini știu că, acum doi ani, cam în aceeași perioadă în care a debutat Clubul, a intrat cu media 10 la secția Foto-Video a Universității de Artă ”George Enescu”. Doar că timpul nu i-a mai ajuns pentru cursuri. Să-a dedicat Clubului. Nu pot să întreb dacă a meritat. Știu că da. Știu că a făcut munca asta cu sufletul împăcat, cu bucurie, cu durere, cu toată puterea lui. Și mai știu că eu nu aș fi putut face asta. De fapt, nici nu am încercat să o fac. Nu am fost niciodată un bun organizator. Doar un antrenor. Și asta Dan nu poate fi, atâta timp cât prin regulament toți trebuie să fie egali. Așa ceva nu se poate. Suntem diferiți, nu putem fi nivelați decât în vis...

Ca fotograf? Dacă dăm căutare pe Google îi vom găsi imaginile pe saitul lui Dinu Lazăr și pe Photo Net. O sută și ceva de imagini. Este mult? Este puțin? Eu cred că imaginile de acolo sunt suficiente pentru o Istorie a Fotografiei Românești. Probabil că și Dan crede la fel, din moment ce a acceptat acum doi ani, cu bună știință, să se înhame la o muncă de ocnaș. O muncă care, în timp i-a răpit posibilitatea (și plăcerea?) de a declanșa. De a se antrena pentru a-și ține ochiul și mintea gata de reacție. Pentru că, din experiența proprie, pot spune că lipsa antrenamentului omoară fotograful din tine.

Îmi este tare greu să scriu. Tot acu vreo doi ani, când au debutat Inițierile în fotografie, un mare fotograf și coleg din Republica Oltenia se plângea că i se ia pâinea de la gură prin suma modică a acestor cursuri. Mi-a spus, sigur pe el, că lui Dan i s-a urcat puterea la cap... Tot eu am ieșit, apoi, șifonat din treaba asta. În fine. Nu, lui Dan nu i s-a urcat puterea la cap. Așa este el. De zece ori dacă ar face-o ar face-o la fel. Cu aceeași pasiune și iroseală de timp!

Și tot acum vreo doi ani și ceva, Dan scria despre mine în Ziarul de Iași că sunt un Adrian Păunescu al fotografiei românești. Eu nu pot spune decât: Dan Mititelu este un Clasic în viață al fotografiei românești. Cu imagini extraordinare pe care, din păcate, este posibil să nu le mai repete vreodată. Dacă o va scrie cineva , Istoria fotografiei din Romanela va consemna doar fugitiv despre faptul că la Iași un Om și-a pus viața, timpul, nervii și lacrimile în slujba comunității. Din nefericire Dinu Lazăr are dreptate.

P.S. ca să nu o luăm prin porumb, voi posta doar ceea ce va comenta Dan. Dacă o va face.

Iași - Motorfest

Câteva imagini de la demonstrația Motorfest de ieri. Mâine ”haznaua” de aici va arăta la popor că Dinu Lazăr a avut dreptate în ceea ce-l privește pe Dan Mititelu. Așa, ca ștourile să se poată încheia. Sau continua, de ce nu!...

Clubul Fotografilor - 2 ani

Când scriu aceste rânduri, Clubul Fotografilor sărbătorește împlinirea a doi ani de la înființare. Doi ani de când Dan Mititelu și-a pus, practic, viața în slujba fotografiei ieșene. Îl felicit din tot sufletul. Este o mare fericire ca munca ta să dea roade. Roade care se regăsesc în expozițiile pe care ieșenii le-au văzut, în cunoștințele minunate pe care participanții la Inițierile în fotografie le-au dobândit, în proiecțiile cu și despre fotografii de aici și de aiurea, în întâlnirile cu Prietenii din țară și în tot ceea ce Dan a făcut, fără odihnă de doi ani încoace.

La mulți ani celor care se regăsesc acum membri ai Clubului Fotografilor. Te felicit Dan Mititelu pentru perseverența și dragostea ta pentru fotografie. În imagine este scriitorul Nichita Danilov, directorul Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” din parcul Copou, un ”șef” fericit!

General System

M-am dus azi ca boul să cumpăr 150 de euro ca să-mi plătesc chiria. O casă de schimb valutar, 2, 3, 4, 5. N-aveau.  Și nu eram singurul amărât din parcare. Mai erau fo câțiva. Mai ceva ca mine. Voiau să cumpere unul 10.000, altul 25.000, iar unul, cel mai nenorocit, 50.000. I-am lăsat în durerea lor și am luat-o la colindat băncile. Niciuna n-avea la vânzare. Să le f.m.c., să-mi b.p.

Asta-i Neică. Ce mi-e și cu sistemul ăsta general de futut creierii la români!...

Cur_iozități

Pentru că s-au arătat, în câteva ocazii, curioși - fotografiez cu următoarele:

- Canon EOS 7D, echipat cu gripul dedicat de la aceeași firmă.

- 24-105/4 USM-L IS.

- 70-200/2,8 USM-L IS.

- 50/2,5 Macro 1:2

Oricum, imaginile cele mai dragi mie le-am făcut în ultimii trei ani și ceva cu vechea trusă ( Canon EOS 30D - care acum așteaptă să-i fie schimbat obturatorul, cu același 24-105/4 USM-L IS - cât l-am avut, apoi cu obiectivul de kit 18-55 - ăla de 2,8 milioane, cu 70-210/3,5-4,5, apoi cu 70-300 IS și 50/1,8). 

Ambele truse sunt ale mele. PERSONALE. Și cu asta am încheiat subiectul.

În altă ordine de idei, facem o pauză pe blogul de aici, urmând a ne ocupa o vreme mai lungă de vechiul Nou Atelier de Fotografie.

Mă găsiți AICI

Înger de iad - demon de Rai

Câteva gânduri

Măine, la ora 12, are loc ”gala” de la Digi Photo. Din păcate, ora se suprapune peste o altă acțiune la care trebuie să particip.

Mă voi referi la două dintre imaginile prezente în concurs la secțiunea ”Paralelism și simetrie”. Prima este cea premiată. Pe locul III. Nu știam că aparține unui ieșean. Postarea inițială era cu imaginea culcată. Așa cum a și apărut pe saitul concursului, deși am convenit cu organizatorii că premiem imaginea așa cum am postat-o eu, pe înalt (încă o dovadă de superficialitate pe lângă multe altele). Culcată, imaginea nu spune nimic. Se încadrează în temă și atât. Întoarsă însă, avem de-a face cu o imagine nouă. În partea de sus a ei ”descoperim” o pasăre cu aripile întinse care domină imaginea. Paralelismul și simetria au acum o poveste care trece de simpla înregistrare a aparatului de fotografiat despre un loc pe unde ne-au purtat pașii în vacanță. O poveste care vorbește despre cultură fotografică, cultură a imaginii, gândire cu aparatul la ochi. Este clar că domnul care a postat imaginea în concurs nu a văzut potențialul ei. Că a ”pocnit-o” și așa ar fi rămas dacă... Dacă în fracțiunea de secundă în care am văzut-o nu mi-aș fi dat seama de potențialul pe care îl are. Pusă de autorul ei pe înalt, imaginea ar fi obținut Premiul I. Discuția este dacă juriul are dreptul să intervină asupra imaginilor primite într-un concurs. Părerea mea este că doar la acest palier. De a roti o imagine care spune ceva și a fost postată (sau nu) greșit de către autorul ei.

Printre cei care mi-au scris, cerându-mi păreri, este și autorul acestei imagini. Un peisaj care și el se încadrează în temă și la care autorul a încercat să aplice niște condiții mai speciale de fotografiere. Timpul de expunere: 61 secunde. La acest timp, dacă condițiile i-ar fost prielnice, apa ar fi trebuit să semene cu un ”voal” care îmbracă bârnele și parii de lemn. Din păcate apa a fost prea ”liniștită” pentru a rezulta imaginea pe care fotograful și-a dorit-o. La ce avea pus pe obiectiv ar mai fi trebuit unul sau două ND-uri de 8 (scuzați termenii necunoscuți dacă nu sunteți familiarizați cu ei). Și poate, ca să fie simetria perfectă, încadrarea din chenarul roșu, locul de stație un pic mai hăisa de linia albastră și histograma egalizată.

Nu am scris cuvintele de mai sus ca să pornesc o altă discuție interminabilă. Am făcut-o doar ca să aveți o idee despre cum poate privi un juriu imaginile pe care le trimiteți la un concurs și care, nu-i așa, sunt cele mai bune...

Să nu spui niciodată adio

oricâtă fericire ți-ar zbura printre clipe...

îN GURĂ PE MĂSA