Chestii, socoteli...

În februarie 1986 am fost primit în AAF. Cel din București, din Brezoianu. Făcusem cererea de prin noiembrie 1985. Pe lângă cerere lăsasem și zece fotografii. 50x60, dintr-o expoziție pe care o avusesem la Botoșani în martie. Prima mea expoziție personală. Le cărasem prin București în ditai cutioiul de carton. Când am ieșit dimineața din  Gara de Nord cu el în brațe am trezit vigilența unui nene milițean. Le-a vizionat pe toate, împreună cu vreo cinci taximetriști care-și așteptau clienții. Cel mai mult le-a plăcut un nud, Pistruiata. O imagine foarte interesantă. Fotografiasem pe film 6x6 depășit de zece ani. La developare nu am mai diluat revelatorul. Cred că a stat cam două minute în revelator (controlam developarea cu un filtru verde închis, Orwo 103), apoi l-am fixat. Granulația la o mărire 50x60 era cât bobul de orez. Imaginea arăta trăsnet. Sau așa mi se părea mie atunci...

Când am primit scrisoarea prin care eram anunțat că am fost validat ca membru AAF am suit în trenul de noapte spre București, cu bilet la vagonul de dormit. Ghinion. Tantea de la agenție dăduse locul de sus la o doamnă care călătorea împreună cu fiica sa. Pe atunci era regulă strictă pe CFR: băieți la băieți și fete la fete. Vagonul ocupat, cocoana că nu se poate, eu că ăla e locul meu, însoțitorul de vagon că n-are nicio vină, și tot așa. Pe la două dimineață, după Roman, mamaia a început să moțăiască în compartimentul alăturat, fata s-a urcat în patul de sus din compartimentul meu, eu m-am pus la orizontală pe patul de jos, vigilenta băga capul pe ușă din cinci în cinci minute. Pe la Focșani nu a mai venit. Adormise buștean. În schimb i-a trecut somnul la fată. Până pe la Ploiești. Apoi am adormit amândoi liniștiți. În Gara de Nord aveam ochii cât cepele. Doamna s-a dus să reclame problema, fata zâmbea visătoare, eu mi-am făcut de lucru pe la bufetul gării până pe la 9,oo, apoi am luat-o pe jos spre centru. Pe la 10,30 intram la AAF. M-am prezentat și m-a luat în primire o doamnă în vârstă. Mi-a spus că am fost la limită să nu fiu primit, că ea a insistat, că am un viitor în fotografie. I-am mulțumit și i-am promis solemn că-mi voi da silința să nu o dezamăgesc. Ba chiar am tăiat-o până la Universitate și am cumpărat un buchet baban de flori pe care i l-am făcut cadou drept mulțumire. De la doamna Hanu, secretara AAF-ului am primit legitimația. Cu numărul 1222: ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul artei fotografice românești. Rugăm persoanele oficiale să-i acorde sprijiul... bla, bla”, scria acolo Mai târziu am aflat că doamna care m-a ”ajutat” să devin membru se numea Țețu și era jurista AAF-ului. Nu avea nici o treabă la Comisia Artistică!

Așa că am luat iar în brațe cutioiul cu pozele personale și am făcut drumul îndărăt spre gară. Le-am lăsat la bagaje și am tăiat-o hai-hui prin capitală. Eram membru AAF.

***

Aveam 22 de ani. Tocmai descoperisem pozăreala. În oraș erau trei fotografi profesioniști. Moș Mihai, Moș Hurmuz și Moș Martin. Primii doi aveau dughenele pe strada care unea centrul vechi de piață. Ultimul un pic mai la dos, pe o străduță care dădea tot în vestita piață a Botoșanilor, cu lipovenii zarzavagii din tată-n fiu, care vindeau roșii de un kilogram bucata și praz cât mătura de după ușă. Totuși acesta era mai avantajat, la doi pași de ușa lui era chioșcul unde de două ori pe lună se aducea gaz, iar de patru ori venea mașina mare cu butelii. Ce cozi erau pe acolo. Ce liste se făceau începând cu ora patru dimineața de către domni serioși și vigilenți. Vă mai aduceți aminte de lanțul lung pe care erau înșirate capacele de butelii numerotate cu cretă albă? Ce vis ireal... Pe undeva ar trebui să am niște imagini cu aceste cozi. ”Evazionistule” îmi striga din ușa dughenei Moș Martin când mă vedea cu aparatul la ochi îndreptat spre chioșcul cu pricina. ”O să te ieie miliția și-o să-ți rupă oasele”. M-a și luat de două ori. Securitatea. Făceam poze pe inima fostelor clădiri evreiești proaspăt demolate. Prima dată am luat cea mai dureroasă cafteală din viața mea. A doua oară l-am nimerit la subsol tot pe ăla de mă pocnise prima dată. A fost mai blând. Cred că-l dureau mâinile de la un meci avut anterior. Apoi m-am învățat minte. Începusem să colaborez cu Cercul Militar. Ziceam că fac poze pentru ei, pentru Cântarea României. A ținut treaba de vreo trei ori. Am intrat de câteva ori în dughenele întunecoase, cu ușa de intrare străjuită de Capra cu trei iezi, Ursul Baloo și o zebră mâncată de molii. Mereu aveam ceva de întrebat despre cum se face aia sau ailaltă. Printre sprincenele stufoase, Moș Mihai îmi arunca flegmatic: ”nu-ți spun, mâine vii să-mi iei locul și banii” (ce valabilă este și în ziua de azi propoziția asta). Moș Hurmuz îmi spunea printre dinți că nu știe, în timp ce colora câte un ”tablou” retușat în prealabil cu cărbune de desen. Mai aveți așa ceva pe acasă? Singurul Moș Martin îmi mai spunea câte ceva. Abia după ce-i măream câteva tablouri în chichineața de 1 pe 0,70 m care-i ținea loc de cameră obscură. Stătea prost cu vederea. Când au apărut compactele a fost cel mai fericit. Era tartorul stării civile. Nu era cununie să o scape. Și nici nu puteai  încăpea de gura lui. Preferam să le spun la miri să-i plătească câteva poze doar ca să-mi fac treaba în liniște. Ce fericit era când încasa banii pentru câte două poze cu mirii și două cu nașii. Într-o iarnă l-am cărat în cârcă până la un taxi. Făcea poze cu pomul de iarnă din Orășelul copiilor. Era înghețat bocnă. Ce-i lipsea? Avea ditai viloiul și mașină la poartă. Praful s-a ales. Ceilalți doi au și acum (cel puțin până acu trei ani) dughenele în centrul vechi. Ambii și-au cumpărat minilaboratoare și ambii au fost trași în piept de șmecherii zilelor noastre. Adică au luat niște jafuri de pe urma cărora nu și-au scos nici banii investiți. Din când în când mai ”organizează” câte o păruială comună, pe motive de vad, clienți, lucrări sau faptul că împăiata cu trei iezi din fața ușii are blana mai deasă. În fiecare iarnă îi găsești tot prin parcul mare, în jurul bradului, la poze cu Moșul. S-a dus și asta acum. Fiecare are aparatul lui de fotografiat. Sau măcar un mobil, acolo. Ce oameni, domnule...

Atunci când nimic nu mai este de spus...

Tâmpit titlu am putut da acestei imagini. La zece minute după ce am postat-o a sunat telefonul. O voce dragă mie. De la 2000 de km depărtare: ”ce faci Ozo?” Ce să fac Prietene, inima mea bate repede-repede mângâiată de balsamul vocii tale...

La câți dintre noi le este alungată singurătatea de vocea caldă a unei Prietenii necondiționate? Greu răspuns.

Organizator, Antrenor sau Fotograf?

Un mare Fotograf, o figură aparte în peisajul purtătorilor de aparate din Iași, mereu cu o glumă în colțul gurii, mereu cu privirea atentă la pulsul străzii, capabil să extragă de acolo de unde 99 de alți fotografi nu vedeau nimic o imagine extraordinară, de o cultură excepțională, având mereu răspuns la tot ce îl întrebam acum mai multă vreme. Dan Mititelu.  Clubul Fotografilor, de care se ocupă, a împlinit doi ani de activitate. Cum nu mai fac parte din această grupare, am considerat că este normal să scriu câteva cuvinte pe blogul meu despre această aniversare. La fel, Dinu Lazăr a considerat normal să posteze un comentariu despre cum vede Domnia sa ceea ce face Dan Mititelu la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. Cele scrise de noi au fost postate și pe blogul Clubului Fotografilor. Doar că imediat a urmat și ”ștoul”. Este alegerea lui Dan Mititelu. Haznale au existat și vor mai exista cât va fi lumea. Doar țucălarii (sau cum s-or chema ei) se fac că nu pricep. De, poporul vrea miștouri și lideri combativi...

Din păcate, Dinu Lazăr are dreptate: în doi ani, Dan s-a transformat într-un organizator perfect. Mărturie stau regulamentele-ceas care tind să depășească în mărime cartea de telefon a unui județ mai amărât și în care găsești tot ce trebuie să faci (sau nu) ca membru al Clubului respectiv. Dacă vă închipuiți că sunt copiate de pe undeva vă înșelați. Dan este un om extrem de meticulos. Nimic nu este făcut la întâmplare. Mai adăugați și blogul și forumul și planificările de expoziții și paraexpoziții și expozițiile în sine și cursurile de inițiere (pe mulți i-a bucurat cu talentul său de dascăl și merită felicitat pentru munca depusă în acest segment) și controlul mailurilor și alte câte or mai fi și vă veți da seama că pentru el ziua de 30 de ore ar fi minunată. Dar oare ar fi de ajuns? Dan nu mai are timpul fizic să facă Fotografia pe care o făcea acum 3-4 ani. Și cine i-a văzut lucrările din ultimile expoziții ale Inițierilor în fotografie îmi va da dreptate. De fapt nu prea mai are timp nici pentru el. Puțini știu că, acum doi ani, cam în aceeași perioadă în care a debutat Clubul, a intrat cu media 10 la secția Foto-Video a Universității de Artă ”George Enescu”. Doar că timpul nu i-a mai ajuns pentru cursuri. Să-a dedicat Clubului. Nu pot să întreb dacă a meritat. Știu că da. Știu că a făcut munca asta cu sufletul împăcat, cu bucurie, cu durere, cu toată puterea lui. Și mai știu că eu nu aș fi putut face asta. De fapt, nici nu am încercat să o fac. Nu am fost niciodată un bun organizator. Doar un antrenor. Și asta Dan nu poate fi, atâta timp cât prin regulament toți trebuie să fie egali. Așa ceva nu se poate. Suntem diferiți, nu putem fi nivelați decât în vis...

Ca fotograf? Dacă dăm căutare pe Google îi vom găsi imaginile pe saitul lui Dinu Lazăr și pe Photo Net. O sută și ceva de imagini. Este mult? Este puțin? Eu cred că imaginile de acolo sunt suficiente pentru o Istorie a Fotografiei Românești. Probabil că și Dan crede la fel, din moment ce a acceptat acum doi ani, cu bună știință, să se înhame la o muncă de ocnaș. O muncă care, în timp i-a răpit posibilitatea (și plăcerea?) de a declanșa. De a se antrena pentru a-și ține ochiul și mintea gata de reacție. Pentru că, din experiența proprie, pot spune că lipsa antrenamentului omoară fotograful din tine.

Îmi este tare greu să scriu. Tot acu vreo doi ani, când au debutat Inițierile în fotografie, un mare fotograf și coleg din Republica Oltenia se plângea că i se ia pâinea de la gură prin suma modică a acestor cursuri. Mi-a spus, sigur pe el, că lui Dan i s-a urcat puterea la cap... Tot eu am ieșit, apoi, șifonat din treaba asta. În fine. Nu, lui Dan nu i s-a urcat puterea la cap. Așa este el. De zece ori dacă ar face-o ar face-o la fel. Cu aceeași pasiune și iroseală de timp!

Și tot acum vreo doi ani și ceva, Dan scria despre mine în Ziarul de Iași că sunt un Adrian Păunescu al fotografiei românești. Eu nu pot spune decât: Dan Mititelu este un Clasic în viață al fotografiei românești. Cu imagini extraordinare pe care, din păcate, este posibil să nu le mai repete vreodată. Dacă o va scrie cineva , Istoria fotografiei din Romanela va consemna doar fugitiv despre faptul că la Iași un Om și-a pus viața, timpul, nervii și lacrimile în slujba comunității. Din nefericire Dinu Lazăr are dreptate.

P.S. ca să nu o luăm prin porumb, voi posta doar ceea ce va comenta Dan. Dacă o va face.

Iași - Motorfest

Câteva imagini de la demonstrația Motorfest de ieri. Mâine ”haznaua” de aici va arăta la popor că Dinu Lazăr a avut dreptate în ceea ce-l privește pe Dan Mititelu. Așa, ca ștourile să se poată încheia. Sau continua, de ce nu!...

Clubul Fotografilor - 2 ani

Când scriu aceste rânduri, Clubul Fotografilor sărbătorește împlinirea a doi ani de la înființare. Doi ani de când Dan Mititelu și-a pus, practic, viața în slujba fotografiei ieșene. Îl felicit din tot sufletul. Este o mare fericire ca munca ta să dea roade. Roade care se regăsesc în expozițiile pe care ieșenii le-au văzut, în cunoștințele minunate pe care participanții la Inițierile în fotografie le-au dobândit, în proiecțiile cu și despre fotografii de aici și de aiurea, în întâlnirile cu Prietenii din țară și în tot ceea ce Dan a făcut, fără odihnă de doi ani încoace.

La mulți ani celor care se regăsesc acum membri ai Clubului Fotografilor. Te felicit Dan Mititelu pentru perseverența și dragostea ta pentru fotografie. În imagine este scriitorul Nichita Danilov, directorul Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” din parcul Copou, un ”șef” fericit!

General System

M-am dus azi ca boul să cumpăr 150 de euro ca să-mi plătesc chiria. O casă de schimb valutar, 2, 3, 4, 5. N-aveau.  Și nu eram singurul amărât din parcare. Mai erau fo câțiva. Mai ceva ca mine. Voiau să cumpere unul 10.000, altul 25.000, iar unul, cel mai nenorocit, 50.000. I-am lăsat în durerea lor și am luat-o la colindat băncile. Niciuna n-avea la vânzare. Să le f.m.c., să-mi b.p.

Asta-i Neică. Ce mi-e și cu sistemul ăsta general de futut creierii la români!...

Cur_iozități

Pentru că s-au arătat, în câteva ocazii, curioși - fotografiez cu următoarele:

- Canon EOS 7D, echipat cu gripul dedicat de la aceeași firmă.

- 24-105/4 USM-L IS.

- 70-200/2,8 USM-L IS.

- 50/2,5 Macro 1:2

Oricum, imaginile cele mai dragi mie le-am făcut în ultimii trei ani și ceva cu vechea trusă ( Canon EOS 30D - care acum așteaptă să-i fie schimbat obturatorul, cu același 24-105/4 USM-L IS - cât l-am avut, apoi cu obiectivul de kit 18-55 - ăla de 2,8 milioane, cu 70-210/3,5-4,5, apoi cu 70-300 IS și 50/1,8). 

Ambele truse sunt ale mele. PERSONALE. Și cu asta am încheiat subiectul.

În altă ordine de idei, facem o pauză pe blogul de aici, urmând a ne ocupa o vreme mai lungă de vechiul Nou Atelier de Fotografie.

Mă găsiți AICI

Înger de iad - demon de Rai

Câteva gânduri

Măine, la ora 12, are loc ”gala” de la Digi Photo. Din păcate, ora se suprapune peste o altă acțiune la care trebuie să particip.

Mă voi referi la două dintre imaginile prezente în concurs la secțiunea ”Paralelism și simetrie”. Prima este cea premiată. Pe locul III. Nu știam că aparține unui ieșean. Postarea inițială era cu imaginea culcată. Așa cum a și apărut pe saitul concursului, deși am convenit cu organizatorii că premiem imaginea așa cum am postat-o eu, pe înalt (încă o dovadă de superficialitate pe lângă multe altele). Culcată, imaginea nu spune nimic. Se încadrează în temă și atât. Întoarsă însă, avem de-a face cu o imagine nouă. În partea de sus a ei ”descoperim” o pasăre cu aripile întinse care domină imaginea. Paralelismul și simetria au acum o poveste care trece de simpla înregistrare a aparatului de fotografiat despre un loc pe unde ne-au purtat pașii în vacanță. O poveste care vorbește despre cultură fotografică, cultură a imaginii, gândire cu aparatul la ochi. Este clar că domnul care a postat imaginea în concurs nu a văzut potențialul ei. Că a ”pocnit-o” și așa ar fi rămas dacă... Dacă în fracțiunea de secundă în care am văzut-o nu mi-aș fi dat seama de potențialul pe care îl are. Pusă de autorul ei pe înalt, imaginea ar fi obținut Premiul I. Discuția este dacă juriul are dreptul să intervină asupra imaginilor primite într-un concurs. Părerea mea este că doar la acest palier. De a roti o imagine care spune ceva și a fost postată (sau nu) greșit de către autorul ei.

Printre cei care mi-au scris, cerându-mi păreri, este și autorul acestei imagini. Un peisaj care și el se încadrează în temă și la care autorul a încercat să aplice niște condiții mai speciale de fotografiere. Timpul de expunere: 61 secunde. La acest timp, dacă condițiile i-ar fost prielnice, apa ar fi trebuit să semene cu un ”voal” care îmbracă bârnele și parii de lemn. Din păcate apa a fost prea ”liniștită” pentru a rezulta imaginea pe care fotograful și-a dorit-o. La ce avea pus pe obiectiv ar mai fi trebuit unul sau două ND-uri de 8 (scuzați termenii necunoscuți dacă nu sunteți familiarizați cu ei). Și poate, ca să fie simetria perfectă, încadrarea din chenarul roșu, locul de stație un pic mai hăisa de linia albastră și histograma egalizată.

Nu am scris cuvintele de mai sus ca să pornesc o altă discuție interminabilă. Am făcut-o doar ca să aveți o idee despre cum poate privi un juriu imaginile pe care le trimiteți la un concurs și care, nu-i așa, sunt cele mai bune...