11 nov. 10

Repetabila povară

Repetabila povară - 1984

Când ninge mai mult de o zi, Poetul...

Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge în cer.
Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge și tace.
Pământul miroase a floare de măr
Și îngerul fața spre tine-și întoarce.


Și uită Poetul de cuvinte
Și uită copiii de casă și masă,
Când ninge mai mult de o zi este nuntă
Cu toate miresele și toți mirii acasă.


Când ninge mai mult de o zi,
Când tăcera aruncă pașii singuri în stradă,
Rătăcind printre fulgi, murmurând poezii
Un Poet se transformă într-un Om de zăpadă,


Când ninge mai mult de o zi,
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Petul aruncă, plângând,
Toată pacea din cer pe pământ.

Sunt câteva versuri scrise în 1982, în noaptea de 28 spre 29 noiembrie, la lumina unei lanterne chioare  în trenul dinspre Galați spre Suceava. Fusesem la Festivalul de poezie și muzică folk ”Baladele Dunării”. Cu o oră înainte de a primi din mâna lui Adrian Păunescu premiul revistei Flacăra pentru poazie aflasem că mi se născuse primul băiat. Andrei. Eram fericit că primisem acel premiu, eram nerăbdător să-mi văd copilul a cărei venire pe lume a făcut să descopăr, peste puține zile, Fotografia. Poemul era scris sub impresia celor două evenimente. A mâinii strânse de către Adrian Păunescu când mi-a înmânat premiul și a nerăbdării de a ajunge acasă.

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun... În minte îmi vin tot câteva versuri. Din literatura rusă, traduse de către un alt om deosebit, care și el nu mai este printre noi, poetul, scriitorul și extraordinarul traducător din limba rusă Emil Iordache:

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fiarăstrău-n carne vie.


Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam trudit la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.


Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng cu lacrimi de rășină
Lăsând în urma lor păreri de rău.


Doar dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău.


(Rasul Gamzatov - Tu ai văzut?)

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun. Acolo de unde, împreună cu îngerul,  să poată arunca spre pământ zăpada uitării.

De astăzi vine iarna!...

Câteva cuvinte

Citesc că Adrian Păunescu se zbate între viață și moarte. Mai citesc cum o droaie de nenorociți care au pe creier doar un cipuleț cu ”ceausescu + comunism = nenorocire” înjură un om pe care probabil nu l-au cunoscut niciodată. Din a cărui Operă nu au citit vreun vers. Din nefericire părinții lor nu au mai apucat să le spună că el, Păunescu, a reprezentat partea frumoasă a tinereții lor, iar două dintre versurile lui poate singura declarație de dragoste făcută mamei atunci când i-au zămislit. Nu vreau să judec ce a făcut omul Păunescu de-a lungul vieții. Probabil că și bune și rele. Ca mai fiecare dintre noi. Prin anii 80, cu mult înainte de a se vorbi în România de Branduri, Adrian Păunescu era un Brand multi-media: Redactor șef la revista Flacăra, conducătorul Cenaclului Flacăra, realizator de emisiune la Radio, autor de cărți care se dădeau pe sub mână direct din Centrele de librării. În 1974, Repetabila povară a fost prima carte pe care i-am citit-o. Mai țineți minte? ”Cine are părinți, pe pământ, nu în gând, mai aude și-n somn ochii lumii plângând...”

De la această carte mi s-au declanșat neuronii de poet (ca la majoritatea românilor), de la Cenaclul Flacăra s-a trezit baladistul din mine. Ani  de copilărie și tinerețe fantastici în care am împletit poezia cu muzica, în care am iubit cu disperare, în care am dăruit și m-am dăruit. Amintirile sunt multe și frumoase: peste 40 de premii la concursurile de poezie și muzică folk, poezii publicate în toate revistele de cultură ale vremii (inclusiv în Flacăra), oameni pe care i-am iubit și care acum nu mai sunt (Laurențiu Ulici, Teohar Mihadaș, Stelian Vasilescu, Lucian Valea...). În multe dintre aceste amintiri Adrian Păunescu își are locul lui...

Din nevoia de a avea câteva poze cu mutra mea am descoperit Fotografia. Rând pe rând poetul și folkistul au făcut loc Fotografului. O altă tinerețe. Fără bătrânețe. Nu știu cum va fi Viața... Cea a lui Adrian Păunescu este acum controversată, mânjită cu noroi. Ca a tuturor marilor oameni de cultură ai acestei țări. Face parte din gena noastră.

Imaginea este din octombrie anul trecut de la Festivalul de poezie Grigore Vieru de la Iași. De pe atunci boala îl chinuia. Sub braț are un tablou cu chipul lui Grigore, alt mare poet român cu care, probabil, se va întâlni curând.

Invitație la Vernisaj

http://www.fotoiasi.net/

Vara trecută

Cred că am îmbătrânit...

N-am ce face și cetesc și io pe ici pe colo:
http://www.foto-magazin.ro/weblogap/archives/2010/10/aprecieri_relat.html#comments

Doi oameni pe care îi respect vorbesc despre ceva care-mi este străin. Chiar așa să arate ”fotografia”?... aș putea să dau 100 de contra argumente. Dar dacă două surse-ți spun că ești beat musai trebuie să te duci la culcare. Cred că am îmbătrânit!...

P.S. eu totuși cred că în ultimii ani Fotografia s-a cam schimbat, pe ici-pe colo prin părțile esențiale decât ce se scrie acolo. Da poate mă înșel eu. Mă duc la culcare.

Colorata

Atunci când chiar nimic nu mai este de spus...

Îmi place tare la Romanela. Se împlinesc 2 luni jumate de când muncesc moca... Acu am găsit unde să mă angajez, da mai durează fo 10 zile să se miște cei de la ITM (vai de mama lor câți au mai rămas după ce s-a făcut instrucție cu bampirii de la stat care sug sângele boborului), apoi încă câteva până la detașarea finală....

Îmi place tare la Romanela. Este Țara mea pe care muuuulți fotografi de cacao o tăvălesc prin noroi.

Fără titlu

N-am fost niciodată un bun strateg. Un bun conducător de oști. Singurele ”bătălii” pe care le-am purtat au fost acelea pe tărâmul Fotografiei. Apărând o idee care am crezut eu, la un moment dat, că merită să fie apărată. Nu m-a pus nimeni să o fac. Nu m-a incitat nimeni. Așa am crezut  de cuviință. De cele mai multe ori nu au fost luptele mele. Doar ideea de la care s-au pornit o aveam în mine. În sufletul meu. Fotografia mă mistuie. Poate mai mult decât ar trebui. Nu sunt un mare fotograf. Sunt doar o flacără care se stinge câte un pic la fiecare declanșare. Din 1983 mă învârt printre imagini. Simt că am amețit

Ieri, unul dintre puținii Prieteni pe care îi am spunea cu lehamite că nu știe ce va face. Că-i vine să se lase. Și el este un pătimaș. Iar față de mine este și un bun strateg. Și un bun luptător. Ne cunoaștem de vreo 15 luni. Alături de el miracolul numit Fotografie s-a împlinit, pentru mine, a doua oară. Ce mi-a spus este un semnal de alarmă. Gata cu luptele inutile. Cu săritul sifonului pe pereți. Este loc pentru toți. Și sunt prea bătrân să mai duc lupte într-un pahar cu apă.

Domnul din imagine este unul dintre marii Fotografi și Profesori din Iași. Ion Matei Agapi. De el se leagă destinul mai tuturor Fotografilor profesioniști ieșeni de astăzi. Am dat cu el de pământ acum câțiva ani când a expus, pentru prima dată după foarte multă vreme, 6 imagini scălâmbe. Îmi pare rău. Poate chiar nu știe să aleagă din cele peste 1.ooo.ooo de fotograme pe film pe care le are fișate și catalogate acasă. Dar ca profesor este extraordinar. Mi-aș dori și eu, la 75 de ani să umblu cu aparatul la gît și să am tonusul Domniei Sale.

Nu cred că mai sunt multe de spus. Doar că voi continua să ”ard”. Un Antrenor, mai bun sau mai prost, un om care iubește Fotografia și dorește să dea mai departe din experiența sa acelora care cred că are ceva de spus. Despre războaie? Singurul va fi de acum încolo cel cu ”tic-tac-ul” de la corason.

Ozo.

Agarici.. Paul Agarici

Noaptea care a trecut l-am visat pe Profesorul Oprișor. Nu, nu vă chinuiți să dați cu tasta pe net după el. Nu există nimic care să-i amintească munca. A fost Secretarul și apoi Președintele Filialei ”Moldova” a Asociației Artiștilor Fotografi din România. Nu a fost un mare fotograf. Dar a fost un mare Boier (ceea ce pe vremea lui Ceașcă era ceva) și un mare Profesor de Fotografie. Pe mulți dintre cei care ”declanșau” la acea vreme (eu l-am cunoscut în 1985) i-a ajutat cu sfaturile lui, cu ”lecțiile” despre fotografie și viață pe care le împărtășea cu modestie celor care-i cereau o părere. Am mai scris pe aici și despre alți Boieri - Fotografi - Profesori pe care i-am cunoscut: deapre Eugen Iarovici, Sylviu Comănescu, Napoleon Frandin, Gheorghe Rizeanu, Nicu Dan Gelep, David Friedmann, Jozsef Marx, Gheorghe Lăzăroiu. Nu mai sunt printre noi, dar de la fiecare am ”furat” câte ceva. Fiecăruia îi datorez mai mult sau mai puțin în formarea mea ca iubitor de Fotografie iar atunci când s-a luat cineva, indiferent cine, de amintirea lor am sărit la beregată. Și o voi face mereu cât voi trăi. Indiferent de consecințe și cât de prieten sau dușman îmi este respectivul.

De câteva zile citesc pe net o polemică care nu-mi aparține și nici nu ar trebui să mă intereseze. Lumea fotografiei românești este plină de Orgolii. Peste tot pe unde se adună mai mult de doi fotografi bârfa e gata. Mai dăunăzi, un coleg recunoscut, la 65 de ani, ca unul dintre Patriarhii fotografiei românești se scărpina într-o prelegere (cam ambiguă și greu de urmărit) despre fotografie, ținută în fața a vreo 70 de oameni, despre un alt coleg care cică ar lua cerul dintr-o imagine și l-ar pune în alta și ar mai lua și vrăbii din alta punându-le să zboare invers și bineînțelea împotriva acelor de ceasornic ale soarelui... Păi văd că fotografia se împarte în două: în cei care știu photoshop și cei care nu. De ce să se supere cei din a doua categorie pe cei din prima? Numa pentru că nu-i poate pricepe sau pentru că nu le suportă ”gloria” (e trecătoare Neică. Acu e și acu s-a dus pe gârlă). Și se mai scărpina de un alt coleg că cică după 16 ani de muncă la Cooperație ”nu poate domne să predea fotografia la popor”. Da de ce să n-o poată preda? Că doar n-a făcut 16 ani traforaj artistic ci fotografie de studio. Oare chiar să nu fi acumulat nimic în această perioadă? Să nu aibă nimic de împărtășit? N-aș prea crede (și dacă există vreun curios îi pot aprofunda subiectul respectiv).

Acu este luat la țintă un alt Fotograf: ”Agarici..Paul Agarici”. Nu l-am cunoscut până acum. Dar am ceva amintiri: prin anii '80 în revista Flacăra, sub fotografii semnau două nume. Aurel Mihailopol și Paul Agarici. După '90 prin laboratorul lui au trecut majoritatea fotoreporterilor de azi din presa românească. O fi mult? O fi puțin? Cu mintea mea pătrată eu cred că e destul de mult. De câteva zile Dinu Lazăr îi publică pe blog niște ”fotopovești”. Oare de ce n-o fi făcut-o Paul Agarici singur? Tot mintea mea creață îmi spune că nu s-a acomodat foarte bine cu internetul. Sau, poate, nu are timp de pierdut pe câmpiile lui. Și-a pus experiența în slujba tinerilor care doresc să înțeleagă ce și cum se întâmplă pe ogoarele Fotografiei. Un Profesor nu te învață să devii genial. El îți dă doar niște noțiuni corecte, te ghidonează printre adevăr și minciună cât să-ți poți lua singur zborul, să-ți faci singurel propria scală de valori. Profesorul care se laudă că te face Artist este un dobitoc și un șmecher. Și culmea, tocmai cei care-și spun ”profesori” au sărit la beregata lui Paul Agarici. Mai întâi unul de pe la Târgoviște. Acu fo doi ani, când a pus dințișorul pe cărniță, doi dintre oamenii care l-au numit PROFESOR erau cei mai mari, mai blânzi și mai buni. Acum sunt cele mai mari canalii. Pe unde-i prinde îi înjură. Păi domn profesor, oare ce v-a făcut să vă schimbați părerea? Nu sunt tot aceiași oameni? Sau bătrânul Jack și păsărica tânără să vă fi rătăcit mințile? Și ca să fiu răutăcios: ce fel de profesor este acela a cărui operă este subțire cât o foaie de ceapă? Mai mult: care a ajuns la concluzia că nu poate câștiga din fotografie cât poate cheltui și că e mai bine să se întoarcă (și) la meseria inițială de constructor? (dacă veți dori, pot aprofunada și asta). Un alt fotograf care se ocupă de workshopuri pe la brașov și-a băgat-o și și-a scos-o și el pe seama lui Paul Agarici. Nici pe el nu-l cunosc la față. L-am remarcat acu ceva timp prin Foto Magazin. Făcea niște imagini care mi-au plăcut. Cu machete și photoshop din plin. Avea și o gură mare (ceea ce a bine) numai că o deschidea larg și când trebuia și când nu trebuia. Asta l-a făcut ca să se izoleze de Foto Magazin și să o ia pe cont propriu. Și-a creat un stil un pic mai aparte decât ceea ce se practică prin fotografia de la Romanela.Numai că mai sunt (îmi vin în minte vreo 7) destui care îl imită. Dintre cei care i-au fost elevi sau îi sunt prieteni. Oricum, oferta e limitată: săbii, halebarde, pistoale, mitraliere, scuturi, costume de epocă și zgârieturi pe poze. Oare să fie destul? Oare a te erija în profesor de fotografie înseamnă ca cei pe care-i înveți să te imite? Nu cred. Iar dacă tu nu reușești să-i faci să înțeleagă asta și te îmbeți cu apa chioară a prieteniei imediate e grav. Mâine se vor trezi unul câte unul și din cel mai mare și mai tare vei deveni uitare. S-au mai găsit câțiva să-și bage, pe blogul respectiv, organul, dând cu humă peste botul lui Paul Agarici. Un alt târgoviștean, cu diplomă de fotograf luată acu aproape un an de la aceeași școală unde este profesor colegul lui prieten cu Jack, s-a grăbit să lase posterității o ”privire critică” a Operei fotografice de studio a lui Paul Agarici. Omul este mai încet la conexiune. La studiou se ”pricepe” despre studiou a vorbit. Dacă te uiți atent la ce a dat netului din opera sa nemuritoare rămân doar imaginile făcute prin ”gaura de ac”. Nu știu dacă și-a dat seama mai demult că asta e menirea lui (că oricum, 99 din 100 de fotografi nu pricep ce e acolo), dar eu îl respect pentru ceea ce face ca ”stenopar”. Ca mare specialist dătător de păreri universal valabile, mai are de prășit (și asta o pot aprofunda. De fapt lui i-am și spus-o, pe scurt. Da s-a supărat!).

Prieteni, acu să o spun pe aia dreaptă: am bătut și eu saitul lui Paul Agarici. Nu vorbesc despre cum e făcut. Fiecare cum vrea la mușchi așa face. Vorbesc despre imaginile din el: e o varză mare acolo. Dar asta nu înseamnă că toate imaginile sunt de rahat. Dacă veți fi corecți cu voi, veți recunoaște din imaginile de acolo un mare FOTOREPORTER. Cu sângele de rigoare. Câți ați scos aparatul acum mai bine de 20 de ani când trăgeu turbații prin București? Da când bumbăceau minerii la intelectuali? Mai mult, câți ați dat o fugă pe la Tiraspol la cafteală? Știți, e la fel ca la o jurizare de fotografie. Dacă mie-mi place portretul înseamnă că tot ce nu ține de portret e musai prost? De aruncat la gunoi? Nu cred. Cred doar că toți cei care lucrăm cu oamenii, care ”formăm” Fotografi, ar trebui să nu judecăm omul după o mână de imagini aruncate pe net. Poate nu știe să-și facă uin sait. Poate nu știe să-și editeze imaginile ca ele să arate ca Sophia Loren când avea 20 de ani. Dar trebuie să-i acordăm circumstanța că poate fi un bun dascăl. Exemple sunt multe. Și, mai devreme sau mai târziu, la profesorul prost nu se va mai duce nimeni să învețe. Dacă stau și mă mai gândesc un pic, discuția asta cu cât de mare Profesor sau Fotograf este Paul Agarici a pornit de la o ”epistolă” a domniei sale despre unul dintre cei care fac cursuri de fotografie asumându-și competențe pe care nu le are și școli care nu se există. Se spune că minciuna are picioare scurte. Cred că profesorul care minte fotografia, va rămâne, repede, fără învățăcei. Și mai cred că profesorii care se ocupă de destinele fotografice ale unor învățăcei, oricare ar fi aceștia, ar trebui să aibă un discurs constructiv în ceea ce-i privește pe cei care le sunt ”concurenți”. Un discurs din care băgatul și scosul de organe să lipsească. Au mai făcut-o și alții acu ceva vreme. Țin minte că un fost Prieten din Craiova, acu ceva vreme, m-a porcăit la calup cu un alt Prieten cu ”poze colorate”... Da după 2 zile și-a scos dixtracția de pe blog. Nu se făcea ca elevii pe care-i păstorea să aibă o imagine altfel decât a unui Dascăl onest. Este loc pentru toată lumea. Oamenii care au spus ceva în Fotografia de dinainte de '89 îi numeri pe degetele de la mâini. Au o altă școală. Cea a bunului simț și a respectului față de Colegul de lângă ei. Le este greu să vă facă față vouă, celor tineri. Fizic, puterile s-au dus. Dealul pe care-l urcau acu 25 de ani în 3 minute, înainte de răsăritul soarelui, acum îl urcă într-o oră. Dar imaginea pe care o fac de acolo, din vârf, este cu mult mai vie decât ne-am dori noi, lupii tineri,  să fie... La fel și Lecția lor despre Fotografie...

P.S. 1: Accept să mă înjurați pentru cele scrise, dar cu numele vostru și cu argumente.

P.S. 2: Imaginea, făcută astăzi la re-sfințirea Mănăstirii Golia din Iași nu are nici o legăturăcu ce am scris aici. N-am găsit altă poză.

P.S. 3. Nu mă consider și nu mă voi considera niciodată Profesor de Fotografie. Doar un Antrenor. Și-mi voi respecta mereu Colegii (și Opera lor) Fie Prieteni, fie Dușmani, deopotrivă.