22.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 112

Rămăsesem dator cu finalul de la ”povestea” cu marii noștri artiști fotografi contemporani. Acum, la ”rece”, îmi dau seama că nu mai contează. Că nimic nu poate fi schimbat, nu poate fi întors din drum. Răul odată făcut este bun făcut și, doar generațiile viitoare îl vor putea stârpi, sau, de ce nu, perpetua. Cert este un lucru: acești așa ziși artiști fotografi contemporani au ”prins rod” pe un teren unde nu era mai nimic. Fotografii români, aici mă refer la cei care au ceva de spus în diverse domenii ”vizuale”, sunt dezbinați. După 1989 vechiul AAF a fost vandalizat și purtat spre moarte sigură de șefi care nu reprezentau nimic în fotografia românească. Cât s-a putut ciupi s-a ciupit (a se citi ”fura”), apoi s-a murit. AAFR-ul actual este o Asociație făcută, inițial, de 5 oameni care, probabil au văzut o posibilitate de profit din ”reînvierea” defunctei Asociații. Nu prea a fost așa, dintre cei 5 inițiali doar 2 mai sunt în structura actuală, iar acest AAFR nu înseamnă absolut nimic pentru fotografii din România. An de an, țelul suprem, adică recunoașterea AAFR-ului ca ”tranca-tranca, zdranga-zdranga” pentru a se putea primi 50% la pensie (cum e la pictori, la muzicieni și la actori), a fost ratat cu brio și, pun copita dreaptă-n foc, nu se va întâmpla never-ever. După schimbarea Președintelui globetrotter, care se pare că a și băgat mâna adânc în buzunarul comediei, actualul Președinte, plin de bune intenții și doar atât, nu cred că va apuca să facă ceva măreț pentru gașca fotografilor cotizanți. Dar asta e altă și altă discuția. 

Pe acest ”nimic” băieții deștepți care azi își spun ”artiști fotografi contemporani” și-au prins rădăcini trainice. Rădăcinile imposturii, ale veleitarismului, ale nesimțirii, ale lipsei de talent, ale ale ale ale.

Îmi aduc aminte că, în luna decembrie a anului trecut l-am invitat pe Matei Bejenaru, pe care îl respect pentru că a făcut la Iași secția de ”foto-video” sau cum s-o mai numi ea acum și în care an de an câte 30 spre 32 de copii intră fericiți să învețe și ies artiști vizuali contemporani (fie în domeniul foto, fie în cel video iar cei mai talentați în amândouă), îl respect pentru recunoașterea pe care o are pe plan extern ca ”artist vizual”, îl respect pentru faptul că are darul de a înveli rahatul în staniol și a-l vinde drept operă de artă..., spuneam că l-am invitat într-o seară de luni la Librăria Cărturești din Palas Mall din Iași la o întâlnire în care să le vorbească celor din grupul meu, FotoIași, despre ceea ce face el, adică despre artele vizuale. Este un companion desăvârșit, iar pentru cei dinafara fenomenului, sau... cu o experiență mai mică, este fermecător. Totuși o afirmație de-a lui m-a șocat la un moment dat: ”în momentul în care după ce am făcut facultatea de arte, eu fiind inginer la bază, (și a explicat marea lui dorință de a deveni ”artist”) am aplicat principiul calului troian, adică am adus în facultate pe toți cei din grupul meu!!!”

După această mărturisire ce ar mai fi de spus? Absolut nimic. Și din nimicul ăsta absolut rezidă actuala stare a artei românești, fie ea plastice, gumilastice, vizualistice și ce mai vreți domniile voastre! 

21.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 111

Nu mai sunt un fotograf  foarte activ, foarte mobil, foarte trezitor cu noaptea-n cap. Vârsta își spune cuvântul și, din ce în ce mai greu mă smulg din casă să merg la fotografiat. Nici nu mai țin minte de când nu am mai pornit singur cu aparatul în mână pe coclauri (nu pun aici perimetrul orașului), să plec de dimineață și să mă întorc undeva, în noapte, frânt de oboseală dar fericit pentru ceea ce am reușit să ”adun” pe carduri. Sunt vremuri și vremuri, etape și etape, fiecare cu specificul său (dacă e corect să mă exprim așa), fiecare cu putințele și neputințele sale, fiecare cu înțelegerile sau neînțelegerile inerente unei meserii pe care ori știi să o faci ori nu știi și atunci dai sfaturi la alții!

Asta nu înseamnă că dacă aș pleca să fac peisaj nu aș reuși să fac lucruri care să placă. Știu să aleg din ceea ce văd decupajul potrivit, să lucrez cu lumina și să-mi setez aparatul și să-mi editez imaginile în așa fel încât rezultatul să fie unul deosebit. Asta nu înseamnă că dacă m-aș duce în Deltă nu aș fi în stare (în limita tehnicii pe care o am și aici mă refer la focala obiectivelor) să vin acasă cu imagini memorabile. Asta nu înseamnă că în orice colț de sat m-aș duce nu aș fi în stare să ”decupez” frizele atât de deosebite din ceea ce se cheamă ”peisaj și viață rurală”, sau să fac niște portrete care să vă povestească vouă, privitorilor, despre puterea și bucuria celor care trăiesc prin ceea ce a mai rămas nedistrus din România. Chiar dacă n-am recunoscut-o, mereu am fost un fotograf de stradă, urban (sau citadin) cum se spune acum, mereu am scos câte un ”eseu” de prin te miri ce două-trei elemente acolo, dacă-mi pun mintea știu să fac fotografie de eveniment (de orice gen) și... deja este cam mult pentru un singur om...

În ultima vreme îmi place să privesc Natura. Pe aceea de lângă mine, de la nivelul colțului de iarbă. Îmi place să mă regăsesc în ironia colorată a florilor și în lumea mirifică a gâzelor, pe care încerc să le înțeleg și să le fotografiez fără a le afecta pe ele sau habitatul lor. 

Dimineața devreme, cine vrea să fie lângă mine mă găsește mereu spunând prezent. Azi cu Popescu, mâine cu Codrin, peste 3 zile cu alți colegi și prieteni din FotoIași... De la Ciurbești ne-am mutat la Bârnova, în Grădină la Mihai, la Tata Mihai, Prietenul nostru, acum pensionar și cu timp mai mult să ne cocoloșească cu știința lui în ale fotografiei. Peste toate rămâne doar o pasiune imensă care ne leagă împreună cu fire nevăzute numite Prietenie.

Christos a Înviat! Dimineață la Bârnova gâzele așteptau cuminți Fotografii!

20.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 110

A conștientiza în fotografie este ca și cum ai fi aproape de ”adevărurile absolute” pe care această nebunie (Fotografia) le poartă și ne poartă, pe ici pe colo, prin părțile și locurile esențiale ale existenței și lumii în care trăim. Spun ”aproape”, pentru că și atunci când le înțelegem, respectivele adevăruri mai au un ”ceva” care ne schimbă calea dreaptă în una cu alte și alte ocolișuri, mereu de făcut, mereu de urmat, mereu (mai) de învățat câte ceva...

Din noiembrie 2012 și până în începutul lui februarie 2014 am chinuit butoanele unui Canon EOS 5D Mk III. Pentru ceea ce fac eu este aparatul ideal. Din toate punctele de vedere și din toate privințele posibile și imposibile. Dar, pentru că mereu există și un ”dar”, mi s-a pus pata pe 1 Dx, deși știam că este mult prea mult pentru segmentul meu de exprimare.. Bun... strâns din buci, împrumutat, făcut șpagatul în lateral și cumpărat pe Tudorel. Băiat extraordinar. Rapid, robust, cap de expert contabil la expunere, siguranță extremă în trafic și prilej de ocheade invidioase pe tarla. Asta e taică, damblaua este dambla și, după atâția ani de editări extreme de fișiere așa și așa acum priveam din vârful gamei de camere foto de la Canonică, puțin chiorâș și în fiecare dimineață, spre oglinda de la baie în care se reflecta mutra mea de maestru. Și pe zi ce trecea, ceea ce de fapt știam de mai multă vreme mi se arăta tot mai ”cuprinzător”: păi bine măi Tuto, faci tu fotografie de sport, rafale, atitudini, momente irepetabile? Nu bre. Reportaj din ăla extrem în care să-ți treacă gloanțele pe dimprejurul urechilor faci? Doamne ferește. Măcar reportaj din ăla de să tragi măcar o dată pe lună 12 cadre pe secundă, să-i iasă moaca lui X sau Z pocită faci? Nu fac bre. Viață sălbatică, să prinzi pelicanul în picaj când se-nfige cu ciocul în puii de pește faci? Nu bre, numai fluturi înțepeniți de rouă. Păi și atunci? Te-ai plâns când l-ai luat că modul silențios de pe el nu e ăla de la Mk III, că clămpăne de sare lumea de pe scaune la spectacolele de operă și de teatru unde ești, cică mare specialist. Păi măi istețule, care inginer de la Canonică s-ar fi putut gândi măcar o fracțiune de secundă că există în lumea asta mare un handicapat care să meargă cu Dx-ul la operă? Și să-l mai și pună la treabă???

Așa că ieri, înainte de Paște, Tudorel și-a schimbat stăpânul. Iar eu am revenit la 5D-ul meu silențios, cu același sistem de expunere ca al lui Tudorel, doar că în loc de 2 procesoare Digic 5+ are doar 1 și n-are un Digic 4 special pentru expunere. Adică e făcut pentru fotografii mai așezați (să nu-mi spuneți că mai de 53, ca mine), care fac din fiecare expunere o întreagă poezie, care nu se grăbesc, au nevoie de liniște... că ce atâta grabă, că vremea trece măi...

Mai pe de-a dreptul, în afară de partea de filmare, pe care n-o folosesc la aparatul de fotografiat, mai țineam și jumătate din partea de fotografiere (pe care încerc s-o folosesc) degeaba. Adică rar, foarte rar, aș fi ajuns să-l folosesc pe Tudorel la capacitatea maximă a gonetei pe care poate el s-o bage când uiți degetul pe butonul de declanșare. Și nu numai.

În concluzie, fiecare fotograf are un aparat care i se potrivește pentru segmentul pe care el se exprimă. Pentru mine 5D Mk III este acela. Tudorel a fost un bonus pe care mi l-am făcut cadou după o viață de fotografiat cu te miri ce și a rămas și ceva în urmă. Și n-a fost o greșeală ci, doar, o învățătură de minte!

P.S. Și dacă vreți să știți ce am învățat, vă declar sincer că, tot ieri, am despachetat pentru prima dată obiectivul 70-200 f2,8 II L IS USM!

19.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 109

Într-o zi o lumină puternică ne va mângâia sufletul. Lumină-n suflete, Prieteni!

18.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 108

Bogdan Gîrbovan - 10/1, pigment print, 68 x 84 cm, 2008, ediție de 5

Nene, mă omoară chestia asta cu ”ediție de 5”. Dacă era ”unică” ca la M. B. sau N. I. se-nghesuia lumea ca musca la borcanul cu c...miere să cumpere. Să dea omul acolo paraiul și să aibă numai pentru el, să se desfete dimineața, când nu mai are ce citi în intimitate, cu așa opere de artă recomandate de criticii C_F_C. Așa, câte 5 copii pe toate cele 5 continente?... Sună cam nașpa. Și, sigur, le mai scade din valoare că doar n-or fi ei Picasso care-și trăgea litogravurile în câte 150 de exemplare, de se mai găsesc și amu de cumpărat  originaluri la muzeul din dealul de la Montmartre din Paris. În fine.

De la domnu criticu de artă cetire, ”Fotografiate observațional de Bogdan Gîrbovan din aproximativ același unghi, însă pe o axă verticală de la etajul 1 la 10 al unei clădiri cu garsoniere din București, spațiile și locuitorii lor descriu diferite modalități ale locuirii, sugerând și o posibilă antropografiere a relațiilor de cunoaștere, generaționale și culturale (ptiu, drace), dintre fotograf și co-locatari”. Păi da, aici e indubitabil de clar și coi-in-cis. Chiar cred că artistul ar trebui să fie supărat pe dl. critic că nu l-a îmbârligat și pe el și opera sa cu cuvinte circumscise, alambicat-electromotorii și purjant-redundante. Probabil că nu a cotizat cu cât trebuia și, mai ales, când trebuia, la timpul și momentul de intersecție atemporal relevantă, introspectiv aleatorie și discursiv cognitivă din creația divină a domnului critic atunci când concepea preambulul rectangular al expoziției în cauză și despre care vorbim!

Cert este că, în ansamblul lor, cele 10/1 tabloaie ale lui B. G. sunt, la un loc, lucrarea cea mai reușită din expoziție. Idee simplă (deși am mai văzut-o și prin alte părți), adică sună omul la interfonul de la ușa blocului, găsește o babă mai slabă de înger să-i dea drumul, și se pune pe sunat. Sună la ușile garsonierelor de la parter până-i dă cineva drumul. ”Bună ziua, eu sunt artistul mă recomand, am venit să vă instalaționez prin performance portretul în garsoniera ce cu onor o aveți moștenire de la Nea Niciu. Și tot așa, la etajul 1, 2, 3, până la 10, pe o axă verticală, vorba lui domnul criticul. Dacă ai noroc, în 2 - 3 ore treaba e gata, bașca 3 cafele băute și un ghicit bonus de la pensionarele de la etajul 3, 7 și 9. Oricum, mie mi-au plăcut tabloaiele, chiar dacă privindu-le sidefat mi-am dat seama că nici domnul artist nu prea stăpânește tehnica fotografică (nu că ar fi nevoie), dovadă fiind claritatea făcută la 5 dintre ele pe ușa dulapului din fundal și nu pe fața oaminilor aflați la jumate de metru în fața șifonierului din dotare. Sau, poate, tocmai aici să fie abisalul conceptului... și nu m-am prins eu?

Cert este, că, privind dpdv al unui fotograf de generație mai veche, expoziția de la Galeriile ”Cupola” din Iași este o jignire adusă fotografiei și contemporane și necontemporane și clasice și de aiurea. Privind din punctul de vedere al criticilor C_F_C, al artiștilor expozanți și al prietenilor lor în devenire artiști actuali și viitori, aceeași expoziție este un succes inimaginabil, irefutabil, ireductibil, ireversibil, iremediabil și ire ire ire!

Să-mi fie cu iertare dacă am supărat pe cineva, eu am spus doar ceea ce am văzut și chiar v-am arătat și poze. Că este posibil să nu înțeleg ce am văzut... este foarte posibil, abisalul a fost ceva care m-a înfricoșat întotdeauna, drept dovadă că am refuzat cu îndârjire să învăț să înot, indiferent dacă apa era la mare sau era apă curgătoare. Da asta e altă problemă. Sper să nu trezesc, prin micile mele rânduri, pasiuni inutile și animozități provizorii, drept pentru care promit să urmăresc îndeaproape fenomenul și să vi-l semnalez ori de câte ori el se manifestă în raza mea de apăsare vizuală.

Mâine, am să încerc să mai despic firul în 1, 2, 3, 4, despre cum a fost posibilă apariția a așa ceva de deosebit și care sunt degradeurile rezultante în fotografia românească actuală, fie ea contemporană sau nu!

17.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 107

Deci (2), cu ochii beliți în continuare am de data asta grijă să nu mă împiedic de guguloiul cu aspectomatul și-i dau drumul să mestece, pentru a mai vedea încă o dată cele 80 de diapozitive alb-negru. Moment în care  neoanele se sting și aud de după colț ”mai e cineva în galerie?”. Apare creața și-mi spune cu părere de rău în glas că tre să plece și... Și închid caruselul, îmi iau umbrela și o tai printre picăturile de ploaie zicându-mi cu năduf în barbă că nimeni nu mai reapectă nici vizitatorul nici pe artiștii de pe pereți... 

Așa că rememorez de cu 1 zi înainte: Nicu Ilfoveanu - Ghid Electroturistic, proiecție carusel (ce frumos sună), 80 de diapozitive a/n, 2009 - 2014, ediție unică.

Pe foaie, domnul același critic de artă decretează negru pe alb că: ”în secvențialitatea prezentării unor imagini de călătorie în orașele de medie relevanță din România (de ce oare nu în cele de maximă sau de minimă???) N . I. construiește narațiuni vizuale care ar augmenta, într-un mod paradoxal contemplativ-ironic, valoarea atracției turistice pentru locuri în care puțini ar mai crede. În amestecul de cadre obiective și subiective se creează o stare de electrizare a curiozității în contact cu o perplexă nostalgie”

Păi... măi să fie. Imaginile, unele dintre ele chiar interesante (până la un punct), dacă ar fi să augmentăm memoria noastră vizuală, urmează aceeași rețetă deja cunoscută și prescrisă pentru toate bolile (de la dureri de cap la dureri de mațe, de la dureri în cur la durerile facerii) atunci când doctorii sunt artiștii noștri fotografi vizuali. Adică dezindustrializarea României după 89, dezrădăcinarea populației dezrădăcinate (de comunism - adică adusă de la wc în fundul curții la wc pe 4 nivele la bloc și acum în imposibilitate de a-și plăti apa necesară fugăririi pe apa sâmbetii a propriului rahat), peisaje citadine și faraonice (adică catedrale gigant) abandonate și chiar, la N. I. câteva imagini (rebutate după cum arată) din albumul cu ”SERII. MULTIPLII. REALISME (de ce nu REALISMII?) pe care l-a lansat a 2-a zi la Librăria Cărturești din Palas.

Spuneam că în primele 20 - 25 de diapozitive am văzut câteva imagini pentru care, sincer, i-aș strânge mâna d-lui N. I.  Numai că pe măsură ce roata se-nvârtea apăreau imagini din ce în ce mai slabe, cu încadrări relative, semn că arta (sau meșteșugul) încadrării și a punctului de stație este pe planul 14 atunci când construiești ”contemplativ-ironic”, imagini cu același subiect care se repetau cu mici diferențe (cazul gării și al podului) ca și când artistul, aflat în fața ”curiozității perplex-nostalgică” și fiind nehotărât ar fi tras 10 cadre în 8 secunde (poate de aici să vină acea ”secvențialitate” despre care se exprima domnul critic?) și, neputându-se hotărâ în metafizica incendiară a actului de creație asupra unui singur cadru ni le servește pe toată la grămadă pentru a alege noi??? Oricum, tot sincer, am aruncat mii de cadre precum cele pe care le-am văzut în proiecția expoziției, considerându-le rebuturi. Sau, poate, tocmai aici să fi fost ”șpilul”, N. I. să fi căutat  prin negativele făcute de-a lungul perioadei 2009 - 2014 tocmai imaginile rebutate și să ni le fi servit nouă, profanilor, drept artă fotografică? Nepătrunse sunt căile Domnului.

Matei Bejenaru - Despre o anume fericire (frumos titlu), lemn (nu PAL?), print argentic tonat în seleniu (să-mi trag una), 2012 - 2014, ediție unică.

”În instalația lui Matei Bejenaru par a se opune, sau a se descoperi, două lumi situaționale: reamintirea utopiei condițiilor fericirii, de a trăi munca, în care producția îți aparține pentru a o partaja după propria libertate, și trăirea detașată a metafizicii contemplării neantului, luminii, însingurării” - zice tot d-l criticul. 

Păi da! Păi nu?... Adică... nene, eu nu pricep: ce i-a trebuit atâta timp să conceapă magaoaia? PAL se găsește? Se găsește. Cretă este ca să scrie citatul despre ”o anume fericire”? Este la facultate moca. Citat este? Aici nu bag mâna-n foc că n-a citit toată biblioteca facultății! Holșuroabe să asamblăm drăcovenia e? E. Plan-film la aparat are? De asta nu sunt sigur da cred că are. Hârtie argentică a/n are? Habar n-am da trebuie să fi având din moment ce tabloul e-n expoziție. Eu cred că seleniul pentru tonare a fost problema! Vă dați seama ce cool sună ”print argentic tonat în seleniu”? Bag mâna-n foc că 99,9% habar n-au ce e aia. Chiar îl văd pe Buzdugan cu microfonul prin oraș întrebând poporul de ce e aia. Vă dați seama ce reportaj ar ieși?

Bun, lăsând glumele mele nesărate la o parte, construcția de PAL pe care e scris citatul vrea să ne vorbească despre ”reamintirea utopiei... tranca tranca” cum a zis criticul, iar ”tonatul în seleniu” (ce poetic sună) care reprezintă în partea de jos un pământ mic și în partea de sus un cer mare cu nori, totul cu o granulație spectaculoasă (pe digital se cheamă Zgomot de imagine) despre ”metafizica contemplării neantului”? ADÂNC domnule, foarte adânc. Bine că e ”ediție unică”, că odată dezmembrată s-o scoți pe ușa galeriei nici dracu n-o mai face ce-a fost. Întreaga abisalitate se pierde pe vecie!

(iar va urma!!!)

16.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 106

Deci... cum ziceam: belesc ochi-n dreapta, Nacu 5 tabloaie mici. Cică (citez din foaia de prezentare) In the Forsaken Garden Time is a Thief - pigment print (cre că imprimantă/ploter care va să zică), 23 x 32 cm, 2008 - 2013 (mult ți-a luat Domne), ediție de 5 (asta n-am priceput prea bine, adică 5 tabloaie mici sau câte 5 de fiecare pentru licitațiile de la Casele de Modă - sau Pariuri, că e tot una).

Tot de pe foaia de prezentare, de subt pana lui Cătălin Gheorghe - Critic de artă (nu Artă?) C_F_C, Vector Studio, aflăm cum că ”Momentele vizuale din albumul de familie creat de Andrei Nacu sunt momentele unei istorii sociale în care familia artistului e văzută ca o metonimie a trecerii timpului fără a produce schimbările așteptărilor lor”

Hopa henț, deci cele 5 poze mici făcute prin casă cu mama, cu tata, cu artistul în oglindă, cu tabloul cu flori reproduse după tabloul lul Luchian, dar fără Răpirea din Serai (se poate?), sunt ce spune Domnu critic?

Pe Andrei îl știam ca un fotograf talentat. E drept nu în ultima vreme, că i-am cam pierdut urma. Știu că a făcut faculta la Arte Vizuale, secția Foto - Video de la Iași și un master în foto(???) prin Great Btitain și, din câte țin minte din anul de master pe care l-am pierdut din propria mea viață la aceeași secție, tema tratată de Andrei este aceea pe care o dau domnii profesori deopotrivă la studenți și la masteranzi în primul an în care-i chinuie, adică ”Identitate”. Adică... ce a făcut artistul prin 2008 ca temă de studiu a înrămat în 2013 și gata în expoziția de grup cu corifeii artelor vizuale? Nu-i frumos deloc! Chiar dacă, ca concept conceptual opera lui Nacu este a doua ca valoare din expoziție...

Cu ochii beliți în continuare a mirare m-am împiedicat și astăzi de instalația lui Bejenaru și am contemplat admirativ și psihedelic exponatele lui Michele Bressan, Landscape Studies - pigment print, 75 x 90 cm, 2011 - 2013, ediție de 5 + 1AP (chiar nu știu ce înseamnă). 

Același domn critic zice la foaia de prezentare cum că ”Studiile (vai Doamne) lui MB sunt locuri abstracte în care indexicalitatea, indicarea unei întâlniri, se juxtapune atmosfericității, trăirea perfect contrariantă a efectelor peisajului aparent inventat”. Păi, dragă domnule critic, dumneavoastră nu poate vorbi pe înțelesul tuturor? Trebuie să fii musai inițiat în artele avizuale pentru ca să nu-ți rupi limba-n gură când încerci să citești cu ochii și să silabisești cu gura? Păi ce treabă are artista cu ce spui matale că ar fi acolo, ”peisaj aparent inventat”. Ori e peisaj, ori e aparent, ori e inventat. Că nu pricep???

Ce-i în primele 2 + 2 tabloaie am putea, cu indulgență, să încadrăm în categoria ”peisaj industrial”. Mai bine zis la periferia peisajului industrial, că treaba asta cu industrialul are alte reguli de compoziție, estetică și cibernetică. Aș putea spune că artista inventează un concept cu ”peisajul din 2 tabloaie”. Asta dacă nu aș mai fi văzut și răsvăzut asemenea intreprinderi. În primele 2 rame, dacă nu mă înșeală memoria mea vizuală, avem de-a face cu juxtapunerea atmosfericității tocmai în Grădina Botanică din București, pe fundal lățindu-se contrariant coșurile - turn de la CET-ul (nu știu care din fundul Grădinii Botanice). Dacă e să o iau după domnul critic, astfel (prin juxtapunere) s-a realizat efectul peisajului aparent inventat. Și cam atât. Că ar trebui să fii nebun ca să găsești valențe artistice în cele 2 rame. Arta cere sacrificii, se spune, iar aici, singurul sacrificiu pe care l-a făcut artista este biletul (și eventuala taxă foto) pe care le-a plătit îa intrarea în Grădina Botanică, înainte de a declanșa și a determina astfel întâlnirea destinului cu juxtapunerea actului de creație.

În următoarele 2 tabloaie vedem o bucată dintr-un stadion (planul 1), cu tribunele aferente (planul 2) și o niște ziduri ce par a fi dintr-o clădire-fabrică-combinat (planul 3). Mai vedem, la limita planului 1 și 2 oameni care nu cred că vor să joace fotbal și nici să curețe zăpada de pe stadion. Dar asta, sigur nu contează în descifrarea peisajului aparent inventat. Să fie CUG - FORTUSUL pe fundal, nu bag mâna-n foc. Cert este că artista a simțit și aici nevoia să lățească peisajul pe 2 tabloaie, ceea ce dă bine la perseverență.

Nu același lucru s-a întâmplat în următoarele ”1 + 1AP... În primul vedem un alt peisaj, urban de data asta, dacă pot pentru ca să mă exprim așa, din buricul Iașului, în care ni se inventează contrariant o atmosfericitatea juxtapusă dintre tarabele și arteziana pieții de la Hala Cntrală, Țâța lui Simirad și clădirea Finanțelor Ieșene. Ar fi fost minunat și ezoteric dacă artista ar fi rămas fidelă peisajului cu 2 tabloaie și ar fi continuat indexicalitatea, de data asta pe 2 tabloaie vertical. Ce lovitură nene, ce întâlnire de gradul 3 cu arta contemporană și nu numai...

La fel și în ultimul tablou cu peisajul industrial cu coșuri pe fundal. Câtă adevărată lovitură de maestru ar fi fost să fie și aici 2 tabloaie pe înalt. Cât am fi stat să numărăm geamurile să vedem dacă e cu soț sau fără, câte povești de juxtapunerea atmosfericității am fi putut însăila. Păcat.

Ca artist contemporan cu artista nu pot să nu spun cîâteva cuvinte și de calitățile tehnice ale tabloaielor pigment print, legate de lumină, încadrare, unghi, planuri, șpanuri, proplanuri, poliplanuri: cert este că artista nu are nici o treabă cu tehnica. Ea doar a pus aparatul la ochi și, după chitirea conceptului, a declanșat. Ce lumină urmărită, ce unghiuri insolite, ce obiective creative. Ne-am aflat, am bunghit, ne-am chiompit (prin vizor) și PAC. Conceptu-i gata!

După o asemenea întâlnire de gradul 0 (zero, nu 0) te emoționezi și îți vine să te duci să te piși la colț pe strada Lăpușneanu aflată în apropiere. Degeaba-mi veți zice că e dreaptă și n-are colțuri, că tot găsesc eu un locușor la Coloseumul Bragadiru. (va urma, că vă plictisesc de prea mult scris)!

P.S. (și mulțumesc de atenționare) Nu m-am uitat pe net după artiști și l-am confundat pe domnul Michele Bressan cu o doamnă. Sper să mă ierte, drept pentru care fac rectificarea de rigoare. Mea pulpa!

15.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 105

Păi treaba vine cam așa: mă trimiseseră de la servici să fac poze la două licee din Copou pentru ziarul Primăriei. Din cer cernea apă de ploaie multă și udă. La întoarcere am luat tramvaiul, fentând la mustață autobuzul 41. M-a mâncat în cur să cobor în Piața Unirii, fix în geam la Galeria Cupola unde de câteva zile este mare expoziție mare. Adică:

sub egida C_F_C (Centrul de Fotografie Contemporană) - care, cine, ce, unde, de unde, de ce, de cine, de care, da di ci mei??? că de pe net n-am izbutit să mă dumiresc cine, ce care și de unde - 

PARALELE INTERSECTATE:

5 poziții în fotografia contemporană românească

Artiștii :

MATEI BEJENARU

MICHELE BRESSAN

BOGDAN GÎRBOVAN

NICU ILFOVEANU

ANDREI NACU

După care m-a mâncat în cur să intru în Galerie. Întuneric (semi) de la norii de-afară, țipenie de om. Numa la magazinul cu pensoane din incintă o duduie creață care a ieșit și a aprins neoanele, mirată parcă că în loc să umblu prin ploaie am intrat să belesc ochii pe pereți. Belesc ochi-n dreapta, Nacu 5 tabloaie mici. Belesc ochi-n față, cât pe ce să dărâm ”instalația” de lemn a lui Bejenaru. Îi țin beliți tot în față, Bressan 5 + 1 tabloaie mari colorate, îi belesc în dreapta și iar în dreapta, Gîrbovan 10 tabloaie mari și colorate și ele. Cum îmi rămăseseră ochii beliți, dupe stâlp iar mă-mpiedic: 2 scăunele de creșă cu un guguloi de cub pe care tronează un aspectomat - carusel cu magazie rotundă de 80 de diapozitive. Apăs curios pe botonul de pornire și începe să mestece pe stâlp, cam 30x40 (fereastra ”ecranului”) diapozitive alb-negru, spre mirarea creței de la pensoane care nu știa cum a pornit singură magaoaia. O liniștesc spunându-i că eu am pornit-o și mă roagă s-o închid după... Am tăria de caracter să le văd pe toate 80. Pe o măsuță găsesc foi A4 printate pe-o parte cu planul galeriei cu aranjamentul expozanților și pe cealaltă cu ce și cum plus 2 extrase din gândirea critică a doi Critici de artă cunoscuți. La Iași.

Tăticii, m-am simțit pentru 10 minute mândru că sunt fotograf contemporan cu fotografii contemporani care expun pe pereți și nu numai. De mâine, în 2 sau 3 postări am să vă împărtășesc pe îndelete impresii din expoziția extraordinară de la Cupola. Da trebuie să mă mai duc 1 dată să mai văz cu ochii mei, că cu ochii minții nu ați vrea să auziți ce pot debita!

14.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 104

”Vara se duce lăsând amintiri
Repezi ca niște ploi,
Veșnică este iubirea din noi
Prin care exiști și respiri.”

Mecanismele complicate ale memoriei... ce le poate declanșa? Acele ”parfumuri” de amintiri de prin sertarele ascunse ale sufletului, demult trăite, simțite și grabnic uitate? Se spune că suntem un conglomerat de celule, o ”intreprindere” divină, o ”minune” a evoluției pe o scară ce numără milioane de ani... Aș. Suntem doar o mână de amintiri pe care le păstrăm, te miri pe unde prin corpul nostru, cu fiecare secundă trecută mai gârbov, cu fiecare răsuflare mai fragil. Trecem prin viață, care învingători, care învinși, care așa și așa, singuri sau înconjurați de mulțime de prieteni, dar, fiecare, la ceas târziu din noapte ne regăsim doar cu noi și o mână de amintiri. Amintiri care ne bântuie, amintiri care ne alină, amintiri care ne repovestesc despre clipele când am înțeles că existăm pe pământul acesta de umbre mișcătoare. Și, de când conștientizăm că existăm, doar ea, iubirea, este motorul care ne poartă pașii, unul după altul, pe cărările clipei, ale minutului, ale orelor, ale zilelor, anilor... Trăim și încercăm să lăsăm un semn pentru când nu vom mai fi. Fiecare cât se pricepe, cât a avut ”ursit” la naștere. Unii nu reușesc niciodată - semn că nu fiecare naștere este binecuvântată (de cine?) - alții lasă puțin câte puțin - de-o respirare, acolo - alții, aleșii, reușesc să schimbe lumea cu minunile minții lor.

Am iubit-o pe mama, pe tata n-am apucat. Îmi iubesc copilul, acum, la bătrânețe, mi-aș fi dorit în loc de unul să fi fost doi, dar mă împac cu gândul că pentru nepotul care va veni spre toamnă voi avea timp să-mi îndrept iubirea. Am iubit femeile de lângă mine, așa rău sau bun cum am putut fi. Acum, la bătrânețe, Fotografia este singura care a rămas lângă mine. În rest, doar amintiri pitite prin trupul meu din ce în ce mai gârbov, din ce în ce mai fragil. Seară de seară le depăn, una câte una, ca într-un film mut - singur spectator la viața pe care am trăit-o, la micile victorii, la marile eșecuri, la clipele de deznădejde sau de grație. Sunt amintiri de care-mi este rușine, sunt amintiri pe care le regret, sunt amintiri de care mă bucur, sunt amintiri de care sunt mândru. Să rămână, oare, ceva în urmă? În viața următoare voi privi în urmă și voi afla. Și iarăși... fără ea Fotografia, nimic n-ar fi fost. Doar ea m-a ajutat să schimb drumul în cerc pe care pășiseră generațiile de dinaintea mea. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nici nu știu prea bine de unde vin (la familie mă refer), știu doar către unde vreau să merg, sper doar să ajung.

Până atunci, ceasornicarul suprem ne cerne clipele, lăsându-ne, în ceas târziu din noapte, doar amintirile să ne cheltuiască clipele pe care mai avem de iubit!

13.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 103

Sunt sărbători care ar trebui să-ți inunde sufletul de liniște, de bucurie, de fericire, de pace. Sunt sărbători care ar trebui să ne facă mai buni, mai înțelepți, mai toleranți. Sunt sărbători care ar trebui să ne unească, să ne aducă împreună, să ne înalțe sufletele. Sunt sărbători...

Aceeași duminică a singurătății... sunt sărbători!