Să continuăm ce am început ieri:
Un țânțar mic mic cu picioare mari mari se bâțâia plin de rouă între două fire de iarbă. Normal că la 7 cm de sol, așa că mută nene neoprenul și dă-i iar pe burtă. Așteptăm să se liniștească din bâțâială, timp în care procesăm: pe lat sau pe înalt, cu diafragmă deschisă sau cu diafragmă închisă, cadru mai larg sau doar strâns pe corpul țânțarului, clarul pe ochi sau pe aripile pline de rouă (0,5 mm la nivelul acesta de apropiere nu aduc în același plan claritatea pe ambele...)? Păi... și așa și așa, și așa și așa. Am ales să postez o imagine pe înalt, în care am cadrat țânțarul prins de cele două fire de iarbă, cu clarul făcut nici pe ochi, nici pe iarbă, doar pe mărgelele de rouă de pe corp și o alta pe lat în care am încadrat aproximativ aceeași imagine și, în plus, am mai adăugat în compoziție, în afara zonei de focus, alte fire de iarbă pe care se ghicește prezența boabelor de rouă. Clarul aici este pe ochii țânțarului, diafragma a fost deschisă aproape de maxim (3,5 față de 2,8) deoarece la o diafragmă de 9,5 (de, valori digitale) fundalul (bokehul) fiind deranjant pentru ”compoziția” aleasă. Ambele imagini, simple, au o gingășie aparte dată de fragilitatea micii insecte prinsă în capcana boabelor de rouă. Probabil că ele, boabele de rouă, adunate la un loc, ar fi dat o greutate mai mare decât aceea a țânțarului, antiteza rezultată vorbindu-ne, vizual, despre micul și fragilul echilibru dintre a fi sau a nu fi pe pământ.
În alt loc (secret) al ”grădinii” am dat peste o colonie de războinici. Armuri maro, cu un punct auriu în partea de jos, trei rânduri de picioare, antene mari. Probabil erau la instrucția de dimineață, că nu stăteau locului o clipă. Dă-i pe burtă și încearcă să-i prinzi ”ca la fotograf” și cu ochii clari. Prima imagine, pe înalt, declanșare în momentul în care războinicul tocmai terminase de urcat un fir de iarbă și se pregătea s-o pornească repejor pe un altul care-i tăia calea. Compoziție cu cinci fire de iarbă așezate în diagonală, diafragmă 5,6, care asigură imaginii un fundal care scoate în evidență ”subiectul”. A doua imagine este aproape pătrată, vedem în ea doi războinici, unul urcă iar celălalt coboară de pe frunzele unei flori în devenire. Reușesc să fac (manual) clarul pe cel care trebuie - capul, una dintre antene și (observ abia acasă), să pun în evidență și pata aurie de la cel de al doilea combatant. Aceeași diafragmă 5,6 care-mi permite să evidențiez ”fericit” pe cei doi luptători minusculi (1 cm fiecare) ai lumii de la firul ierbii. Iarbă de care m-am folosit pentru a compune cea de a treia imagine, din care respectivul războinic ne privește doar cu un ochi în timp ce încearcă să-și țină echilibrul pe un fir fragil de iarbă. Chiar dacă am deschis diafragma la valoarea 4 fundalul este destul de aglomerat, dând privitorului o senzație de ”neliniște” așa cum, de fapt, erau și micii războinici despre care facem vorbire.
O buburuză pe un fir de iarbă. Nimic senzațional. se fac zilnic, probabil, zeci de mii de imagini asemănătoare. Numai că a mea nu are pete, e mai deosebită, deci... Compoziție cu câteva fire de iarbă ”așezate” pe diagonală în cadru, buburuza coboară, ceea ce îmi adaugă o filă în plus la poveste - oare de ce- (să nu credeți că nu am fotografiat-o și când urca), iar undeva, în dreapta sus, o boabă de rouă - abia zărită - îmi echilibrează compoziția. Diafragmă 5,6 care face ca atât o parte din firul din stânga (cel cu subiectul fără pete) cât și cel din extremitatea dreaptă a imaginii să fie clare, așa... ca o linie ferată pe care cu toții mergem cu trenul vieții înainte și înapoi, după noroc!
Ăsta ce-o mai fi? După cornițe pare un melc. Da n-are casă-n spate. Când am dat de el se plimba încetișor de pe frunza mică unde era spre alta aflată la un centimetru mai jos. Cred că ori îl fugărise de-acasă nevasta, ori fusese cu prietenii la bodegă și-și băuse apartamentul (sau îl jucase la cărți), ori, Doamne ferește, îi rechiziționase armata melcilor apartamentul (că tot ne pregătim de răzbel). Eu l-am sfătuit să dea un anunț la ziar și să-nchirieze o garsonieră urgent. Asta dacă nu-l prinde cine știe ce alt animal rău și-l papă...
Și uite-așa, poveste vizuală după poveste vizuală, putem scrie la cartea vieții noastre de ”artiști” nerecunoscuți ce vrem și cât vrem și în orice (alt) domeniu vrem. Important este să ne asculte (citească) cineva!
