Zilele vin și trec - ciudat ”destin”, pentru unii ”mumă”, pentru alții ”ciumă”... Odată cu ele ne trece și nouă viața, picătură cu picătură - mereu aceeași poveste, doar scrisă, pentru fiecare, cu alte cuvinte. Iar printre toate acestea NOI. Baletând cu grație, care mai drept, care mai împleticit (după talent), care mai cinstit, care mai ”la furat” (după interes), care mai la stânga, care mai la dreapta (după aptitudini). În lumea în care trăim unii s-au născut prea târziu, mulți prea devreme - fiecare cu propria dramă, cu propria cruce purtată fără crâcnire în spate. Mulți cei veniți, puțini cei rămași la masa bogaților. În rest o îmbulzeală de nedescris dintr-o parte spre alta, dinainte spre dinapoi, din sus înspre jos. Și invers, semn că totul e ciclic și nimicul musai mâine va fi tot nimic...
Stă în ființa noastră să fim mereu revoltați de ceea ce ni se întâmplă, să vrem ca mâine să fie mai bine decât ieri și azi mai ușor decât ne-a fost seara trecută. Ne facem trei cruci mari înainte de a închide ochii, cu speranța că în momentul în care-i vom redeschide soarele va străluci mai tare și noua zi va fi mai blândă cu noi. Suntem o nație incorigibilă de visători, cu toate șuturile anterioare primite în fundul nostru mare și primitor, sperând că mâine măcar șpițul responsabil cu șutul nu va mai fi așa de ascuțit și de tare. Iar speranța... se spune că moare ultima. Și cât de greu este să acceptăm că, pe ici pe colo, prin sufletul nostru, ea deja a murit!
Despre imaginile de sus... 2006 (prima) - un negativ scanat cu o imagine pe undeva pe malul Lacului Bicaz, 2008 (a doua) - ”rostul” găsit, într-o clipă de inspirație, prin aplicarea unui filtru cu fractali. O fi de bine, o fi de rău? Ca-n viață, Prieteni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu