04.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 124

Să continuăm ce am început ieri:

Un țânțar mic mic cu picioare mari mari se bâțâia plin de rouă între două fire de iarbă. Normal că la 7 cm de sol, așa că mută nene neoprenul și dă-i iar pe burtă. Așteptăm să se liniștească din bâțâială, timp în care procesăm: pe lat sau pe înalt, cu diafragmă deschisă sau cu diafragmă închisă, cadru mai larg sau doar strâns pe corpul țânțarului, clarul pe ochi sau pe aripile pline de rouă (0,5 mm la nivelul acesta de apropiere nu aduc în același plan claritatea pe ambele...)? Păi... și așa și așa, și așa și așa. Am ales să postez o imagine pe înalt, în care am cadrat țânțarul prins de cele două fire de iarbă, cu clarul făcut nici pe ochi, nici pe iarbă, doar pe mărgelele de rouă de pe corp și o alta pe lat în care am încadrat aproximativ aceeași imagine și, în plus, am mai adăugat în compoziție, în afara zonei de focus, alte fire de iarbă pe care se ghicește prezența boabelor de rouă. Clarul aici este pe ochii țânțarului, diafragma a fost deschisă aproape de maxim (3,5 față de 2,8) deoarece la o diafragmă de 9,5 (de, valori digitale) fundalul (bokehul) fiind deranjant pentru ”compoziția” aleasă. Ambele imagini, simple, au o gingășie aparte dată de fragilitatea micii insecte prinsă în capcana boabelor de rouă. Probabil că ele, boabele de rouă, adunate la un loc, ar fi dat o greutate mai mare decât aceea a țânțarului, antiteza rezultată vorbindu-ne, vizual, despre micul și fragilul echilibru dintre a fi sau a nu fi pe pământ.

În alt loc (secret) al ”grădinii” am dat peste o colonie de războinici. Armuri maro, cu un punct auriu în partea de jos, trei rânduri de picioare, antene mari. Probabil erau la instrucția de dimineață, că nu stăteau locului o clipă. Dă-i pe burtă și încearcă să-i prinzi ”ca la fotograf” și cu ochii clari. Prima imagine, pe înalt, declanșare în momentul în care războinicul tocmai terminase de urcat un fir de iarbă și se pregătea s-o pornească repejor pe un altul care-i tăia calea. Compoziție cu cinci fire de iarbă așezate în diagonală, diafragmă 5,6, care asigură imaginii un fundal care scoate în evidență ”subiectul”. A doua imagine este aproape pătrată, vedem în ea doi războinici, unul urcă iar celălalt coboară de pe frunzele unei flori în devenire. Reușesc să fac (manual) clarul pe cel care trebuie - capul, una dintre antene și (observ abia acasă), să pun în evidență și pata aurie de la cel de al doilea combatant. Aceeași diafragmă 5,6 care-mi permite să evidențiez ”fericit” pe cei doi luptători minusculi (1 cm fiecare) ai lumii de la firul ierbii. Iarbă de care m-am folosit pentru a compune cea de a treia imagine, din care respectivul războinic ne privește doar cu un ochi în timp ce încearcă să-și țină echilibrul pe un fir fragil de iarbă. Chiar dacă am deschis diafragma la valoarea 4 fundalul este destul de aglomerat, dând privitorului o senzație de ”neliniște” așa cum, de fapt, erau și micii războinici despre care facem vorbire.

  

O buburuză pe un fir de iarbă. Nimic senzațional. se fac zilnic, probabil, zeci de mii de imagini asemănătoare. Numai că a mea nu are pete, e mai deosebită, deci... Compoziție cu câteva fire de iarbă ”așezate” pe diagonală în cadru, buburuza coboară, ceea ce îmi adaugă o filă în plus la poveste - oare de ce- (să nu credeți că nu am fotografiat-o și când urca), iar undeva, în dreapta sus, o boabă de rouă - abia zărită - îmi echilibrează compoziția. Diafragmă 5,6 care face ca atât o parte din firul din stânga (cel cu subiectul fără pete) cât și cel din extremitatea dreaptă a imaginii să fie clare, așa... ca o linie ferată pe care cu toții mergem cu trenul vieții înainte și înapoi, după noroc!

Ăsta ce-o mai fi? După cornițe pare un melc. Da n-are casă-n spate. Când am dat de el se plimba încetișor de pe frunza mică unde era spre alta aflată la un centimetru mai jos. Cred că ori îl fugărise de-acasă nevasta, ori fusese cu prietenii la bodegă și-și băuse apartamentul (sau îl jucase la cărți), ori, Doamne ferește, îi rechiziționase armata melcilor apartamentul (că tot ne pregătim de răzbel). Eu l-am sfătuit să dea un anunț la ziar și să-nchirieze o garsonieră urgent. Asta dacă nu-l prinde cine știe ce alt animal rău și-l papă...

Și uite-așa, poveste vizuală după poveste vizuală, putem scrie la cartea vieții noastre de ”artiști” nerecunoscuți ce vrem și cât vrem și în orice (alt) domeniu vrem. Important este să ne asculte (citească) cineva!

03.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 123

Că tot am fost perioada asta cu încăpățânare la ”gâze”... De ce, pentru cine, pentru ce (le fac), adică, mai pe șleau, care este finalitatea? Deocamdată nu este nici o finalitate. O fac dintr-o plăcere imensă de a ține aparatul de fotografiat în mână, de a fi alături de oameni dragi mie (colegii mei de grup), de a-l asculta pe Tata Mihai povestind (atunci când este cu noi), de a mă bucura pentru fiecare secundă care bate în orologiul timpului că sunt viu, că pot încă umbla drept printre semenii mei, că tot ce am învățat în 32 de ani de fotografie măcar pentru o declanșare își găsește utilitatea... Poate voi face al doilea Album ”Lumea de lângă noi”, sigur vom mai face măcar o expoziție, chestii de astea lumești și inutile, dar atât de repede mistuitoare de suflete. Cum spuneam, mă bucur pentru fiecare secundă și sunt fericit când îi văd pe Prietenii mei că simt asemeni mie.

Genul acesta de Fotografie de Macro și Close-up are chichirezele lui. De prima dată încerci să faci imagini care să fie cât mai clare. Să prinzi ”ochii” gâzei - oglinda sufletului ei și, deopotrivă a sufletului tău. Apoi începi să te prinzi cum este treaba cu diafragma. Cât de tare trebuie închisă sau deschisă pentru a avea un fundal care să scoată în evidență insecta, un bokeh plăcut, după cum se spune acum. Odată experiența căpătată, odată cu înaintarea în înțelegerea ”fenomenelor de creație” treaba devine mai aerisită, de aici rezultând imagini minimaliste (dacă mă pot exprima așa fără ca să strâmbați din nas), cu compoziții simple, nealambicate, fiecare dintre noi urmărind să surprindem acele cadre în care subiectul este centrul de interes, ușor citibile de către privitori - cea mai simplă rețetă a succesului. Mă refer aici la fotograful de ”natură” adevărat, cel care se scoală cu noaptea-n cap ca să fie la primele raze de soare ”în grădină la Mihai” și care nu intervine cu nimic asupra insectei pe care o fotografiază. Mulți dintre voi, pun pariu, nu știu că mai există și o altă nație de fotografi, care fotografiază insectele (moarte) în studio, cu lumini sofisticate și fel de fel de produse adiționale care imită cadrul natural și ne fac pe noi, neinițiații, să exclamăm ”wow” la vederea rezultatului muncii lor. Se poate și așa. Dar nu e totuna ca raza aia de soare care luminează la momentul oportun mica insectă plină de rouă, ca plăcerea de a simți cum îți pătrunde roua rece a dimineții prin bocanci și prin cracii pantalonilor, ca bucuria momentului în care descoperi printre miile de fire de iarbă furnica, buburuza, fluturele, țânțarul... și reușești să le oprești pentru o clipă din drumul lor numai de ele știut. Uneori mai ai nenorocul să te mai piște, să te mai muște, să le iei pe haine sau genți acasă. Cum îți este scris. Există boli incurabile care pot porni de la o mușcătură de insectă. Și nu o spun din auzite ci din ”experimentarea” pe propria piele. Dar asta scrie la destinul fiecăruia...

În fine, după ce treci de perioada cu ”minimalismul” vine o alta, ultima (zic eu), aceea a decantărilor și rafinărilor experiențelor de până acum, a punerii în practică a tot ceea ce am învățat în materie de fotografie, de compoziție, de frumos. Întins pe burtă, la nivelul solului, cu aparatul la ochi începem să ne gândim cadrele. Să ”compunem” imagini în care insecta (altădată centrul universului fotografic) să fie un pretext. Nu mai facem poze, creem imagini, tablouri ale lumii minuscule pe care puțini dintre noi o văd, asupra căreia puțini dintre noi se apleacă...

Puful păpădiei aproape s-a scuturat. Au mai rămas trei ”măturițe” să împungă cerul, pline de rouă și, pentru câteva secunde, hopa el, greierele - lăcustă, curios, cu antenele căutând să simtă lumina. Abia a venit pe lume, are puțin peste un centimetru și încă nu și-a scuturat roua de peste noapte de pe picioarele lungi din care, peste ceva vreme va cânta melodia atât de cunoscută. O compoziție pe înalt, cu o diafragmă destul de deschisă pentru a avea un fundal uniform. O poveste pe care fiecare ne-o putem scrie după sufletul nostru.

În cea de a doua imagine putem vorbi, la prima vedere, despre viață și moarte. Viața - insecta udă de rouă, cu ochii mari (cât de mari pot fi doi ochi de insectă), moartea - frunza uscată, de anul trecut, aflată la cinci centimetri de sol, încă prinsă de o creangă ruptă. Două structuri asemănătoare (frunza și insecta), un mic fir de iarbă care desparte cadrul în două, verde și maro - culorile dominante și, două antene de câteva ori mai lungi decât trupul micii insecte. Un cadru împărțit pe diagonală de partea cu” viață” și partea cu ”moarte”, la fel o poveste pe care ne-o putem fiecare închipui!

Un pui de melc (cochilia avea mai puțin de 1 cm) pe care l-am urmărit aproape jumătate de oră, cât i-a luat să coboare de la jumătatea păpădiei și să se întoarcă încă câțiva milimetri spre partea din dreapta. Dacă deschideți imaginile veți observa că prima are o lumină care îmbracă antenele melcușorului, cochilia este mai bine conturată iar în partea dreaptă a păpădiei există o umbră care nu se regăsește în cea de a doua imagine. Este micul ”ajutor” dat de către lanterna lui Tata Mihai, genul acesta de iluminare fiind singura intervenție pe care ne-o permitem atunci când lumina nu este propice pe subiect. În ambele situații am încercat să aduc și alt element în afară de cel considerat subiectul imaginii (respectiv melcul), păpădia așezată pe diagonala imaginii întregind compoziția.

Din nou o compoziție cu melc. Unul mai mare de data asta. La o privire superficială observăm doar niște crenguțe uscate și ghicim câteva fire de iarbă. Privind mai atent observăm, estompat, conturul unui melc. Și un ochi care ne privește. Un mic cerculeț cu un punct în mijloc, un ”portret” mai ieșit din tipare de melc. Am făcut și cadre cu clarul pe melc. Cu diafragmă închisă. Dar acesta mi s-a părut cel mai interesant. Diafragma deschisă la maxim, clarul făcut manual pe ochiul melcului, și avut grijă totodată să compun cadrul în așa fel încât să vă spună vouă, privitorilor, o poveste cu ”a fost odată”! (va urma)

02.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 122

O nouă expoziție de fotografie la Iași, ”Muzee din Iași”, organizată (după afiș) de către Asociația ”Centrul de Promovare Turistică” Iași, în colaborare cu Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” Iași și Clubul Fotografilor, în perioada 5 - 30 mai 2014 la etajul 1 din Turnul Goliei. Ceea ce este bine! Felicitări Fotografilor care dau viață expoziției, felicitări organizatorilor...

Ceea ce nu este de felicitat (ci de rumegat) este faptul că vernisajul se va petrece luni 5 mai 2014, la ora 17, adică la aceeași dată și la aceeași oră la care Radu Aneculăesi are vernisajul expoziției personale ”Hoinar prin Maroc” în Copou, expoziție pusă tot sub auspiciile Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” și a Clubului Fotografilor”. Expozițiile organizate în Iași ar trebui să fie un prilej de sărbătoare pentru toți Fotografii, fie că ei sunt de la Clubul Fotografilor, fie de la FotoIași, fie artiști individuali. Din respect pentru cei care expun ceilalți colegi ar trebui să participe la vernisaje și nu să fie puse două la aceeași oră. Este un semn că viața nu ne învață nimic. Că orgoliile sunt în Iași mai presus decât lucrurile firești și că el, firescul, are două înțelesuri și sisteme de valori pentru unii dintre noi. Păcat!

01.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 121

Băi, ești nebun? Parcă erați dușmani, ce ai scris așa frumos?...

Uneori mă întreb și eu dacă sunt sănătos (la cap) sau nu. Eu zic că da. Sunt. Da... parcă cine mai este cu mintea în toate parametrele de funcționare astăzi? Iar unii dintre voi mă cunoașteți foarte puțin. Alții deloc. Cert este că nu sunt certat cu nimeni. Când am avut ceva de spus am spus și asta a trezit, pe ici pe colo, patimi nebănuite. Nu m-am certat cu Radu niciodată. Doar că drumurile noastre s-au despărțit în ziua în care a venit împreună cu Ionel Onofraș la Ateneul Tătărași să ”facă alegeri” la FotoIașul proaspăt înființat de către mine și tov. Președinte Popescu. Cu Ionel, când ne întâlnim vorbim ca niște oameni normali. La fel și cu Radu. Iar faptul că am scris despre expoziția lui a fost pentru că ea, expoziția, este una de calitate iar el, Fotograful ei, un meseriaș desăvârșit. Restul sunt doar speculații pe care fiecare le interpretează după bunul plac și după propriul suflet. Că ”lumea” vrea circ și sânge m-am convins. Unora le place mai mult asta decât propriile fotografii. Ca orice om ”normal” și eu mă bucur și mă întristez. Mă bucur, de exemplu, când prietenii vechi îmi trimit un semn de ziua mea, sau de Paște sau de Crăciun sau de Anul Nou. Când nu-mi trimit, mă întristez și mă gândesc că nu pot să treacă peste propriile orgolii. Dar astea sunt alte povești...

30.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 120

Pe gardul Parcului Copou puteți privi, până pe 16 mai, o expoziție aparținând lui Radu Aneculăesi. ”Hoinar prin Maroc” se intitulează și este, cum aflăm din titlu, cu imagini făcute într-o tură foto prin respectiva țară. Că Radu este un foarte bun meseriaș în ale fotografiei o știm. Până la un moment dat am făcut împreună câteva expoziții și chiar o călătorie la Paris, tot în scopuri fotografice. În ultima vreme a expus foarte puțin,  (din păcate) dedicându-se meseriei pe care o face cu pasiune pe zona de studio și reportaj. Cei care vor lua în piept dealul Copoului și vor vizita expoziția vor avea o surpriză: vor putea privi imagini foarte frumoase, fotografiate ”cu știință” din unghiuri inedite și într-o lumină propice obținerii unui cadru memorabil. Totul este realizat impecabil și la superlativ pe cele 17 panouri ale Galeriei ”La Gard”. Printuri de dimensiuni mari, cât aproape toată oglinda panoului, combinații de două sau patru imagini alese inspirat să se potrivească împreună, totul la o calitate maximă a printului. Și, deși la multe dintre imaginile expuse se poate ghici urma ”clișeului”, semn că persoana care a organizat tura foto i-a dus în aceleași locații și a organizat aceleași ”tablouri de fotografiat” (persoana care aruncă nisipul în zorii dimineții - Radu a găsit un cadru diferit cu ce am văzut la ceilalți ”marocani” - caravana de cămile ”cu fotografi”...), din ce am văzut până acum dintre imaginile celor care au fost în ture asemănătoare, imaginile lui Radu Aneculăesi mi se par cele mai frumoase și mai ”meseriaș” făcute, semn că experiența de peste 25 de ani în domeniul fotografiei și-a spus cuvântul. Și aș spune chiar mai mult: și sufletul său de Artist a dorit să ne încânte, pentru că o încântare este și expoziția despre care facem vorbire!

Rememorând încă o dată imaginile văzute în ultima perioadă pe la cei care au participat la turele organizate în Maroc, pot trage concluzia că nu este suficient să mergi acolo, să-ți dorești și să apeși pe butonul aparatului de fotografiat și apoi să umpli internetul cu imagini care mai de care mai cu sau fără noimă, ci este musai necesar să știi ce îți dorești de la o asemenea excursie, să știi să-ți alegi cadrele (și asta vine din talent și experiență), să știi să folosești lumina existentă creativ și în scopul pe care ți   l-ai propus, să știi să-ți editezi imaginile pe care le alegi și, la final, să le dai o nouă ”viață” pe hârtia fotografică pe care le printezi. Majoritatea clachează nereușind să stăpânească tot acest ”lanț”, pentru unii (puțini) simplu, pentru alții (din păcate mulți) complicat. Felicitări Radu și la mai multe!

Alte imagini pentru Florin, Prietenul meu fără FB:

29.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 119

Păi... așa: zicea Tata Mihai pe FB că ar fi bine să zic ceva și despre diafragme, inele de macro și de close up puse pe teleu de 70-300. Cum eu tot ce fac la gâze o fac doar cu obiectiv de macro, la care (destul de des) atașez un inel prelungitor de 20, voi spune ceva doar despre diafragmă:

Diafragma se găsește în obiectiv și este formată din 7 - 9 - 11 lamele care se închid - deschid în funcție de valoarea aleasă de nenea fotograful. Ea se mai întâlnește și la doamne, dar asta este din alt film! Cea pe care o găsim în obiectiv lasă să intre mai multă (când este mai deschisă) sau mai puțină lumină (când este mai închisă), care impresionează pe nenea captorul un interval mai scurt sau mai lung de timp (depinde de lumina de afară și de sensibilitatea ISO. Chestia asta cu diafragma - timpul de expunere - sensibilitatea ISO la declanșare face să avem o imagine expusă corect pe cardul din aparat. Sau nu. Tot chestia asta cu diafragma - timpul de expunere - sensibilitatea ISO corecte este stabilită de un fel de calculator care se numește exponometru și în trecut era cu baterii, acum fiind băgat de către inginerii de aparate în interiorul aparatului. Sau nu, că mai sunt și fotografi care au auzit că pe timpul M de la Maestru este cel mai bine să fotografiezi și aici doar întâmplarea face ca vreo imagine să fie expusă corect. Deci, ca să revenim la diafragma de la obiectiv, pe valoarea ei au pus-o inginerii invers, pentru a ne induce în eroare, adică cea mai închisă are valoarea cea mai mare (11, 16, 22) și se cheamă cum se aude, adică mică, iar cea mai deschisă are valoarea cea mai mică (4, 2.8, 1.4) și se cheamă tot cum se aude, adică mare. Cu cât diafragma este mai mică cu atâta zona de profunzime crește și invers, cu cât este mai mare cu atât zona de profunzime scade. Bun, asta ar fi valabilă mai mult la portret, peisaj, reportaj, decât la macro, unde zona de profunzime o poți măsura în milimetri sau, chiar în zecimi de milimetru. Tot ce ar trebui să știm la fotografia de macro (mă refer la departamentul insecte), este că trebuie să facem clarul pe ochi. Lucru care ar trebui respectat și la fotografia de portret, de unde unii esteticieni în ale fotografiei au decretat că putem vorbi despre ”portretul de insectă”. Dacă reușim să facem clarul pe ochi, musai vom avea și o imagine bunișoară, pentru a o face bună spre extraordinară trebuind să mai luăm în calculele noastre înainte de a declanșa mici tratate despre compoziție, formă, spațialitate, lumină, contra lumină și, musai, un pic de noroc. După ce facem toate astea putem să ne jucăm și cu diafragma. Doar că trebuie să avem grijă cât de tare o sau n-o închidem, o diafragmă foarte închisă putând să facă ca fundalul imaginii să devină aglomerat și astfel detașarea subiectului de respectivul fundal să dăuneze grav fotografiei rezultate. Îi sfătuiesc pe cei care doresc să experimenteze acest gen de imagine să meargă dis de dimineață la pozat, puțin după ce se crapă de ziuă și musai pe rouă. În acest fel au șanse mari să găsească insecte amorțite și pline de rouă pe care să poată experimenta cum stă treaba cu diafragma, adică să fotografieze cu mai multe valori, pentru a vedea acasă care se potrivește cel mai bine pe un anumit gen de subiect. Odată cu înaintarea în experiență, diafragma se va închide - deschide de la sine, noi putându-ne axa pe partea de compoziție pe înalt sau pe lat. Și, încă un sfat crucial: când mergeți la gâze nu vă spălați după sculare pe dinți, nu vă dați cu șprei sub braț și nici cu parfum, pentru că insectele au nasuri sensibile și fug din calea celor proaspăt îmbăiați, pudrați și parfumați. Am zis!

P.S. Imaginile de mai jos (care sunt puse și pe FB) sunt și pentru Florin, Prietenul meu fără FB!!!

28.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 118

Aud (că de când m-a blocat pe Feisbuci nu mai pot pentru ca să văd) că onorabilul Călin (cum care Călin, ăla care-și poza copila în față la chiciotăniile de pe Ștefan cel Mare pe care le ”înfierase” la Războiu) o dă pe ”teoria constipației”, pardon, conspirației... Adică, vezi Doamne, cum își pune Primarul oamenii să-l urmărească pe el și numai pe el și să-l dea în gât că-i manelist la fel ca jde miile de ieșeni care și-au pozat copiii pe același Pietonal plin de lucruri oribile. Păi măi Nenea scriitorul de cărți de interviuri, dacă mata crezi că eo n-am altceva mai bun de făcut decât să urmăresc pe Neica nimeni prin oraș, ești în mare greșeală. Și tot așa cum ți-am mai spus-o când căzusei în mirare, nu sunt lipit cu scoci de nici o instituție, sunt un om poate prea liber pentru vremile astea (ceea ce nu pot spune despre tine), spun ce am de spus și ”azi aici, mâine-n Focșani”. Dar prin ce produci pentru a te explica în fața șefilor care te sponsorizează uneori ești de-a dreptul ridicol, cum penibil e nenea ăla care spune că poza e trucată!

Imaginea de mai sus poate avea, da mai mult n-are legătură cu textulețul. De observat cutia de energizant din mâna balabustei, de ”Hell” și, în tot ”iadul” din Piața Unirii (că acolo este făcută),  umbra de ”suflet pitic” - porumbelul neclar din stânga aceleiași cutii de energizant. Parcă are ceva legătură, aviz celor care-l cunosc pe Stimabilul și Onorabilul!

27.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 117

În postarea de ieri am scris câte ceva despre ce și cum în fotografierea insectelor și, mai puțin, despre ”sectorul” vegetal. Tot pe acolo, prin locația unde Tata Mihai crește gâzele pe care noi le fotografiem sunt, de primăvara devreme și până spre toamnă, tot felul de plante, care de care mai colorate și mai interesante. De fapt, sunt peste tot, important este doar să te ”apleci” cu dragoste asupra lor și să ai inspirația necesară pentru a declanșa și a reține pe card un cadru ”cu dichis”. Florile sunt mai ușor de fotografiat decât gâzele. Le vezi dinaintea ta și nu trebuie să-ți storci ochii - ca pentru mișcătoare - prea tare pentru a le descoperi. Cel mai important mi se pare unghiul din care le abordezi. Din picioare sau din genunchi, aplecat de șale, nu prea are sens. În primul rând pământul va fi cel care ne va servi drept fundal și, de cele mai multe ori, imaginile noastre vor arăta destul de nașpa! Ca și la insecte, unghiul cel mai bun este de la nivelul solului. Deci... târâș pe burtă, prin roua dimineții, cu soarele din față sau din lateral (prietenii știu de ce). Dacă aveți neoprenul de care vorbeam ieri e ok, dacă nu, în următoarele 4 secunde de când v-ați așezat ”confortabil” pe burtă sigur adunați 2 kg de rouă și ceva pământ pe haine. Unde mai pui că tot felul de animale, de la păianjeni  la furnici și de la căpușe până altele repede mișcătoare vor cu tot dinadinsul să vă roadă câte un pic din piele... Sincer, de când m-a mușcat căpușa care nu trebuia, nu recomand la nimeni să facă acest gen de fotografie (insecte + plante, pe câmpuri) îmbrăcat cu pantaloni scurți și tricou fără mâneci. Paza bună trece primejdia rea. Parcă așa se spune prin popor. De la nivelul solului ni se deschide o perspectivă, de cele mai multe ori, fantastică. Iarba, florile abia răsărite, picăturile de rouă de la primele ore ale dimineții, o lumină de modelare ireală (pe care numai soarele aflat încă destul de jos o poate da), toate, la un loc, pot asigura o fotografie de natură reușită. Mai rămâne doar decupajul. Adică ce, cât și cum lăsăm în cadru. Combinația de forme și culori pe care o filtrăm cu ajutorul ochilor, a minții și a inimii. Acesta este ”secretul” unei imagini reușite. Ochii văd, creierul procesează, inima decupează. Pentru că așa este la noi, la Fotografi. Doar inima este aceea care dictează esențele tari. Și asta în orice domeniu, nu numai aici!

Pare simplu, nu? Chiar este, doar că trebuie să aveți răbdare. Mâine va fi mai bine decât astăzi, poimâine mai bine decât ieri... Și tot așa, plăcerea de a ieși din casă pentru a face acest gen de fotografie vine odată cu imaginile reușite pe care le faceți. Și este și un antrenament extraordinar...

Imagini făcute ieri dimineață la Bârnova, în Grădină la Mihai!

26.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 116

Am o plăcere deosebită să ”merg la gâze”. Nu că n-aș avea eu destule!... În termeni fotografici se cheamă ”fotografie de natură” și nu o poți controla. Adică nu-ți poți face de acasă planuri. Atâtea gâze mari, atâtea mici, atâtea flori colorate-n albastru, atâtea-n galben, atâția bondari, etc, etc. Abia pe teren descoperi și fotografiezi ceea ce ai abilitatea să descoperi la firul ierbii. De obicei se merge dimineața devreme, când este rouă și insectele sunt încă amorțite de frig și cu picături transparente pe ele. De la lună la lună, începând cu aprilie, odată cu venirea primăverii și până toamna târziu natura este într-o continuă transformare. Ce găsești de fotografiat în aprilie nu găsești în mai, ce este în mai nu este în iunie și tot așa. Dacă ai consecvență poți să ai la venirea frigului o colecție impresionantă de imagini cu tot felul de gâze, fluturi, ploșnițe, buburuze, țânțari și câte și mai câte. La începutul primăverii sunt mici, de 2, 3 milimetri. De abia le vezi. Mi s-a întâmplat să văd prin vizorul aparatului ce nu vedeam cu ochiul liber, eu fiind de felul meu cam chior de aproape. De fapt, în asta constă tot secretul acestui gen de fotografii: să poți vedea gâzele minuscule, de cele mai multe ori aflate la 1 sau doi centimetri de nivelul solului și camuflate bine după firele de iarbă, în flori, după crengi, etc. Dacă te obișnuiești să le ”vezi” succesul este garantat. Imagini care de care mai inedite vin cuminți una după alta pe memoria cardului din aparat pentru a-i bucura pe cei care, după editare, le vor privi. Spuneam că sunt cam chior de aproape, da tot le văd. Mai ales dacă se mișcă un centimetru prin raza câmpului meu vizual. Dacă-mi mai pun și ”descoperitorii”, a se citi ”ochelarii”, pe o rază de un metru pătrat găsesc uneori și trei și patru și cinci cadre numai bine de clănțănit din aparat. Pentru ca procedeul de descoperire să aibă succes trebuie musai să ajungi cu aparatul la nivelul solului. Modalitatea este ”târâș pe burtă”. Este drept că e cam incomod atunci când porți cocoașă în față (ca mine) și roua te ”murează” în primele trei secunde de acțiune intensă. Dar cu niște haine mai vechi și (sau) impermeabile problema se rezolvă. Depinde cât de mult vrei să te uzi pe burtă. De primăvara asta am inaugurat metoda cu ”neoprenul”, chestia aia din poliuretan care se găsește prin Carrefour (cea mai ieftină) și pe care o folosim ca ”intrus” între iarba udă și noi. Singurul dezavantaj este că după mutarea din locul respectiv iarba arată ca după o partidă de sex prelungită și cu năbădăi. Deci... te pui pe burtă și începi a beli ochii jur împrejur, încet și cu răbdare, de la stânga spre dreapta și invers, o dată, de două, de zece ori, până vezi tot ce se ascunde sau se poate ascunde. La flori este mai ușor, singura chestie grea fiind unghiul din care abordezi cadrul văzut, decupajul și diafragma de folosit pentru a avea profunzimea pe care, cu ochii minții ți-o închipui că ar fi potrivită. La gâze, odată descoperite, treaba se mai complică. Încadrare, profunzime, cadru paralel cu insecta sau perpendicular, după cum o cere memoria decupajului din sufletul tău. Clarul pe ochi, ca să te privească, dacă e fluture ar fi potrivit să fii cu aparatul paralel cu el, pentru a avea în zonă de claritate și textura aripilor, șamd și etc. Pentru fiecare situație o altă abordare. Pe dumnealui, fluturele de mai sus, l-am văzut după ce mă tăvălisem pe neopren cam douăzeci de minute, timp în care am fotografiat cadre cu florile albe, un țânțar solo, alți patru perechi doi câte doi uniți la partea din spate, plus o muscă cu un ac în loc de trompă. Nici nu știu cum n-am dat peste el. Da... zic eu că, fără să fie o capodoperă, este un cadru interesant, cu trei culori în el - alb, galben și verde - destul de greu de combinat, floarea albă de de-asupra dând greutate compoziției care are un ”acel ceva” de care să-ți aduci aminte.

Până la urmă, o sesiune ”la gâze” este o desfătare pentru fotograful pătimaș, care nu se compară cu nimic altceva dintre celelalte genuri. O incursiune în ”Grădina lui Dumnezeu” unde, cu ajutorul aparatului de fotografiat trebuie doar să observi și să nu intervii cu nimic! 

25.04.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 115

După 114 postări în care zi de zi am scris câte ceva pe blog ieri a fost prima dată când am dat ”rateu”. De vină este Dumnealui, de mai sus, la al cărui botez am participat ca ”Fotograf oficial”. Să-i dea Cel de Sus sănătate, viață lungă, meserie bănoasă, simțire sensibilă și gagici multe și iubitoare!

Miercuri seara, aproape de patru ore la Opera Națională Română din Iași, doi artiști de excepție, Elena Moșuc și Goncalo Salgueiro, au încântat publicul în ceea ce s-a numit spectacolul ”OperFado”. Un spectacol extraordinar în care prestația celor doi soliști a fost aplaudată cu generozitate de către publicul spectator.

Pentru prima dată am folosit noul obiectiv 70-200 f2,8 L IS USM. Ca prime impresii... foarte rapid, silențios și, deși mai greu cu 750 de grame decât varianta cu f4, am avut un număr mai mic de imagini ratate (aproximativ 30 din 450), ceea ce e bine! Am încercat să surprind momentele de acțiune sau emoție din spectacol, ceea ce, se pare că mi-a reușit, deși nu foarte multă lume apreciază acest gen de imagine. Întrebarea ar fi: ce este de preferat - fotografia statică cu solistul (soliștii) în atitudine încremenită, dar care nu spune mai nimic ci doar face o trecere în revistă asupra unui fapt întâmplat, sau imaginea de acțiune (foarte greu de obținut în contextul unui spectacol static) care transmite privitorului emoțiile interpreților, trăirile lor, ”viața” aceea efemeră pe care numai pe scândura scenei o poți trăi și transmite!

Aceasta-i întrebarea.