Pe la miezul nopții trecute mă gândeam, să vă spun despre pasiune și prietenie. Sau invers. Cum vă este mai la îndemână să o luați fiecare. Fiecare dintre noi stă bine la primul capitol, Cu pasiunea. Unii fac o adevărată pasiune pentru cutii de chibrite, alții pentru timbre, alții pentru cărți (de toate felurile), alții pentru etichete de pe sticlele de bere (că tot am băut azi, după Grădina Botanică una și mi s-a scurtat un picior), alții pentru șaorma, alții pentru gagici (să fie, acolo, la carnețel că vremea trece măi ...), alții pentru te miri ce. Lumea pasionaților e mare și diversă. Nu mai spun la fotografi. Aici e o situație aparte. Când devii pasionat de fotografie prima chestie pa care o faci e să-ți iei un aparat de fotografiat. Cu tot cu obiective. Că doar n-o să fotografiezi cu cutia de pantofi ca fraierii ăia de care ai auzit tu că o făceau pe vremea când digitalul nu era așa de digital. Pentru 95% dintre cei pe care-i apucă brusc această pasiune Ghidul scurt este cam așa: aparatul să fie cât mai mare, să aibă câți mai mulți megapixeli, obiectivele să fie și ele musai mari, dacă s-ar putea, cu o focală de la fișai până la teleu de 800 ca să poți merge cu el și-n Deltă. Pentru ceilalți 5% pasiunea se traduce altfel: o bucurie imensă de a sta cu aparatul în mână, de a vedea, de a observa, de a-l pune din când în când la ochi, de a declanșa așa, ca-ntr-o mângâiere, de a merge acasă cu nerăbdarea îndrăgostitului... nici bine n-ai intrat pe ușă că degetul se sprijină fix pe butonul de pornire al calculatorului, de a privi ore-n șir ce ai făcut și, gestul suprem, de a edita ce inima ta poftește și apoi de a împărtăși cu pătimașii pe care-i cunoști. Musai Prietenii buni, că lauda venită de la ei este cel mai minunat balsam pentru suflet. Numai... ce te faci, că genul acesta de pătimași are puțini prieteni. Crud adevăr și, de cele mai multe ori greu de digerat și mai greu de înțeles de către cei din jur. Să-l vedeți pe pătimașul ăsta minoritar (5%) cum se poartă în intimitate cu aparatul și obiectivele: dacă vreunul dintre ele sunt nou venite în familie, musai prima și a doua seară doarme cu ele lângă pernă. Să se cunoască mai bine și ele să se impregneze cu răsuflarea pătimașului stăpân. Când se apucă să le curețe să te ții, nici iubita nu a avut parte de asemenea mângâieri. Ce mai, fac parte din sufletul lui, din viața lui prezentă și viitoare. Este ca-ntr-o poveste de-a copilăriei cu nu știu ce interzis și visat toată viața, dacă mă exprim inteligibil...
Și dacă ești genul ăsta de pătimaș musai trebuie să socializezi. Din când în când: Destinul face ca să ai printre Prieteni și câțiva asemeni ție (la pasiune mă refer) și atunci întâlnirile sunt memorabile. Când doi sau mai mulți pasionați pe domeniul de foto se întâlnesc, de fiecare dată tot ce se întâmplă este memorabil. De transmis în direct la oră de vârf și pe postul național, pe cel de sport, pe cel de can can și pe cel de manele (aici musai cu bulină roșie). O cafea lungă și o apă plată și să te ții povești. Diafragme, obturatoare, distanțe focale, pixeli, megapixeli, priorități de timpi de expunere, viața în contralumină, cadre cu lumina din față, cu lumina din spate, cu lumină filtrată, portrete în gross plan, în prim plan, în plan mediu, și câte și mai câte. Poveștile cu Elodia și Drăgușanca pălesc pe lângă telenovelele fotografice. Prieteniile legate între genul acesta de oameni sunt indestructibile. Nu există divorțuri, nu există înșelăciuni, nu există traduceri. Doar plăcerea revederii și depănării poveștii fix de acolo de unde a fost lăsată ultima oară. Oamenii ăștia sunt cei mai incorigibili visători. Lumea de ar exploda nu i-ar scoate dintr-ale lor povești una și una, de adormit oamenii mari și serioși!
Și aș putea continua până mâine seară pe subiectul ăsta. Dar vă aștept luni, de la 17,30, la Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou să-i ascultați pe scriitorul Adi Cristi și pe Tata Mihai Cantea povestindu-vă despre mine pe când eram Călător - Visător.
(de azi din Grădina Botanică)...
