02.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 215

Amu fix 3 zile, diling, diling, zdrang, fleoșc - sună telefonul (adică)... La capătul celălalt (era să zic ”al firului”) un nene:

- Alo, domnu...

- Da, bunăziua!

- Sunt cutare de la firma și mai cutare din București.

- Da, vă ascult.

- Noi facem niște albume cu România, nu pe fonduri europene... și acum a venit și rândul Iașului. Ni s-a spus că sunteți cel mai cel și mai cu multe poze din Iași. Ne puteți ajuta cu imagini?

 Deja eram picat pe spate de respect și intuiam ce va urma...

- Dacă aveți bani să le plătiți, cu mare drag!

- Păi nu v-am spus că nu este pe proiecte europene? Vă punem numele acolo pe album!

- Mulțumesc că v-ați gândit la mine, dar nu mă interesează.

- Domnule, cum naiba toți fotografii din Iași vor bani pe imaginile lor???

- Păi eu știu? Probabil pentru că-și cumpără singuri sculele cu care fac respectivele imagini și se gândesc că și timpul pe care-l consumă din viață contează acolo măcar pentru 3 lei!

- Domnule, o să rămână Iașul o gaură neagră în istoria albumelor noastre.

- Ghinion - zic eo - dumneavoastră faceți aceste albume pe gratis?

- Păi da, noi muncim pentru România, domnule - îmi zice cu mândrie patriotică dumnealui.

- Și la sfârșitul lunii copilul sau soția vă mănâncă din ce vă dă România?

Aici nenea rămâne fără cuvinte... prilej pentru mine să-i zic politicos ”olevoar” și abținându-mă cu greu să nu-i bag Romanela aia pentru care muncește cu drag pe gât.

Auzi nene, altul care mă ia de bou cu tzâtze. Adică dă tu fraiere poze cu Iașul, că umbli după ele fie noapte fie zi, fie ploaie fie ninsoare fie 40 de grade la umbră, că noi avem grijă să muncim pentru Romanela și să mulgem paralele pentru noi. Nu contează că tu faci echilibristică de la o lună la alta întinzând de bănuți, nu contează că în loc să halești de 3 ori pe zi halești numai de două și din ce rămâne îți mai iei un card sau 2 pixeli fierbinți, că mai culegi din urma colegilor tăi aperturile pe care le scapă pe jos, doar doar ăi mai bunghi o poză nouă pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale Iașului. Băieții le vor moca și-ți trec și numele pentru asemenea onoare (nu mai zic că mi-l greșeau mie-n sută) pe tipăritura lor de rahat... 

Acuma... nici nu știu dacă să-mi pară rău de gaura neagră în care se va scălda Iașul pentru că nimeni nu le dă la bagabonți poze moca. Dacă își rup niște lovele de la gură le pot da un album gata făcut, ca să mai aibă și ei o zi, două acolo libere și să mai ia o pauză de la munca pentru Romanela. Moca, pe care o fac. Futu-le neuronul ăla al lor de jmecheri ce sunt! 

07.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 214

Rar reușim să dăm impresia că ”am mai inventat ceva în fotografie”. Toate s-au făcut, refăcut, răsfăcut. Nimic nu mai este nou. Doar repetăm, în alt cadru, cu alți oameni ceea ce, în alt colț de lume un coleg de-al nostru tocmai a ”declanșat” ieri... 

La fiecare Curs de Inițiere în Fotografie mă străduiesc să le împărtășesc celor de lângă mine din experiența mea. Să le arăt decupaje posibile și să-i învăț să conștientizeze că un subiect poate avea mai multe abordări din punctul de vedere al realizării unui cadru ideal sau, măcar al unuia care să fie memorabil după un anumit timp. Că uneori și eu o mai dau în bară... e omenește. Că atent la fiecare dintre oamenii pentru care mi-am asumat responsabilitatea să-i învăț... mai greșesc, este iarăși omenește iertat. Că reușesc să-mi și recunosc greșeala (nu și limitele)... asta deja ar trebui să dea de gândit. Deci:

În satul Ciurbești, la o plimbare cu Clasa, fotografiind pe ici pe colo, arătând una alta, recupând câte ceva care ar putea fi interesant, găsind răspunsuri la întrebări... de astea. Suntem invitați într-o curte cu patru copii. Să facem poze. Puștii dispar ca potârnichile și e cam greu să-i pozăm așa cum vrem noi. Da tot e ceva. Apuc să trag patru cadre cu cel din imagine. Fix din poarta de la intrare. Cu coada ochiului văd ceva... dar fac loc și la ceilalți să poată fotografia. Mai sus este cadrul inițial, desfăcut din RAW. Fără crop sau editare suplimentară.

Să-i spunem... cadrul final. Așa cum l-am interpretat eu cu mintea mea, cu sensibilitatea mea, cu experiența mea, cu... cu! Decupajul iese un pic din tiparele a ceea ce am citit și învățat despre fotografie. Adică puteam să renunț fără probleme la jumătatea din dreapta a imaginii și nimeni nu ar fi avut nimic de spus. Imaginea s-ar fi susținut, atâta timp cât puștiul, figura lui, transmite ceva. Crează o poveste. Și umbra de pe față ”întărește” acea poveste și atitudinea lui. Ar fi un portret reușit. Numai că, în compoziția pe care am ales-o m-am legat de un element, la prima vedere minor din imaginea pe care am fotografiat-o: cele două prune aflate în afara focusului în partea din dreapta jos a imaginii. Vă spuneam că le-am văzut cu coada ochiului, dar am preferat să nu fac pasul înapoi pentru a fotografia un alt cadru, pentru a le da timp și colegilor mei să fotografieza. Și acum, exercițiu de imaginație: un pas înapoi (sau spre dreapta) ajungeam pe același plan cu cele două prune și cu copilul perpendicular pe fundal. Ar fi urmat o imagine cu punctul de claritate făcut pe fața copilului, cu o diafragmă puțin mai închisă și, surpriza emisiunii, un al doilea cadru cu clarul făcut pe una dintre cele două prune, cu o diafragmă undeva la 11 și fața copilului neclară, dar totuși inteligibilă în fotografie. Nu-i așa că dădeam lovitura? 

02.09.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 213

Trece ziua de azi, vine ziua de mâine, ceasul din mine ticăie anapoda... secundele sunt când mai mari (ditai secundele) când mai mici (o clipire fugară de ochi), nimic nu mai este cum ar trebui să fie și niciodată nimic nu va mai fi la locul lui în trupul ce-l port la vedere.

Fugar... mi-e dor să merg cu tine la cumpărături în supermarket, să umplem măcar pe jumătate coșul cu nimicuri utile și inutile, să caște aia de la casă ochii mari, doar suntem primii pe luna asta care-i lasă banii pe un sfert de salar, să mergem apoi acasă, acasă la noi și să te ajut să faci cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată, Doamne cât mi-e de dor, să te privesc și să mă pierd în ochii tăi... Mâine nimic din toate aceste nu-mi voi mai aduce aminte!

30.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 212

foto: Marius Ciocan

Astăzi am început un nou modul de Curs de inițiere în Fotografie. ”Să învățăm Fotografiind”, așa se numește... 4 fete și 4 băieți... 8 săptămâni avem de lucru!

28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211

Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!

25.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 210

Toamna spre iarna lui 2005. Abia intrasem la Facultă la Iași și a venit ditamai George Banu de la Paris pentru a fi făcut Doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Așa că am făcut-o pe-a pozarul. Mai era unul de la video-foto-tumbe, da nu bag mâna-n foc că a făcut niscaiva ceva. O amintire frumoasă pe care am documentat-o cu plăcere. Peste ceva vreme i-am trimis pe adresa de mail o arhivă cu imaginile de atunci. Nu le-a descărcat niciodată. Așa-s artiștii!

(în rest este bine. Lumea merge înainte Prieteni. Mă iau și eu după ea...)

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 209

... este femeia de lângă tine, cea pe care o lași și o găsești acasă când pleci și te-ntorci, care-ți stă de-a dreapta mereu - și la bune și la rele, care te-nvăluie cu parfumul pielii ei când o iubești, la care te pierzi în ochi când te privește, pe care o ocrotești când îi este greu și-i ești aproape în momentele de cumpănă - și-ți este și ție aproape când lehamitea de lume te-nconjoară, mâna de om care-ți pune dinainte mâncarea gătită pentru tine cu aceeași dragoste cu care te-a primit în casa ei s-o iubești. Este Minunea unei lacrimi căzută din ochiul trist al destinului pe care nu vrei s-o mai vezi și care trăiește deznădejdea supremă - frica de a nu fi umilită. Pentru că atâta i-a mai rămas, umilința aruncată spre ea de glasul tău rece și tăios ca gerul de februarie în pleoape, de ochiul tău prea lucid și fără urmă de bunătate întoarsă înapoi, de mâna ta tăind aerul împrejur ca o sentință de condamnare la singurătate...

Bărbatul care le știe pe toate, care nu s-a pus niciodată în genunchi spre a cere iertare, bărbatul puternic și priceput la toate căruia toate i se cuvin... să fiu eu? să fii tu? Eu știu ce-nseamnă umilința, să pierzi, să dăruiești și să nu primești nimic înapoi, știu cât de mult poate să doară tristețea, cât de mult poate devasta sufletul și așa mic al păsării care se zbate în colivia numită casă încercând să zboare spre lumina din zori. Am primit și am dăruit, am ales și am pierdut, am lăcrimat și am șters lacrimile din ochii iubiți, am înșelat și, la rîndul meu am fost înșelat, am mângâiat și am întins obrazul celălalt, dar nu am umilit. Și asta o pot confirma ”clipele” care mi-au făcut viața dulce-amară. Și mai știu că, da, mă pot umili dacă astfel pot aduce un zâmbet pe fața brăzdată de singurătate a femeii iubite, că pot să cobor acolo unde calcă talpa ei mică și să astup abisul peste care e gata să pășească... Și chiar dacă nu știu acum de ce are nevoie, mâine voi putea înțelege, pentru că și mâine este o zi iar dragostea mea veghează și învăluie ca privirea ei atunci când se oprește asupra-mi radiind cea mai minunată lumină - lumina singurătății în doi.

O noapte blândă, oriunde te-ai afla!

24.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 208

Mi-e frig. Mi-e frig de-mi clănțănesc dinții sub pledul gros cât toate vocalele greierului care cântă încăpățânat noapte de noapte afară. E ceva nou pentru mine. Toate femeile mele mi s-au încălzit în brațe, oricât de geroasă era noaptea, oricât de adânc era frigul. Am ars mereu radiind căldura tinereții fără bătrânețe și dragostei fără de păcate. Mai fierbinte ca orice rug aprins de un fulger căzut peste pleoape, mai arzând decât toată puterea de înțelegere. Iar acum nu mă mai pot încălzi nici pe mine, împărțire la 3 a destinului meu!

22.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 207

Ziua aproape se trece... cine mai crede în povești să ridice o mână și să spună. Dacă nu, să tacă pentru totdeauna... E mică, cât o respirare fierbinte după un sărut furat de pe colțul buzelor moi. E frumoasă, ca un țipăt de pasăre rostogolindu-se din înaltul cerului spre inima ta transformată în altă pasăre - fără aripi și fără putere de zbor... Este, sigur, sufletul tău în oglinda tăcerii ce-ți pulsează în pleoape, o imagine a toată viața ta depănată-n secunda când ai simțit că (re)exiști. Să nu-mi spuneți că n-ați simțit niciodată cum se desparte destinul de-a dreapta și de-a stânga privirii. Este doar Ea, amintirea speranței - iubită de două strigăte ce nu se vor întâlni niciodată. Iar eu sunt doar șoaptă și o simplă sărutare strivită de pasul ei trist când se duce spre noapte să se culce alături de cealaltă șoaptă fără de care viața ei n-ar avea sens!

21.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 206

Marți, 19 august, s-a sărbătorit prin toată lumea Ziua Mondială (sau Internațională - părerile sunt împărțite aici) a Fotografiei. Adică 175 de ani de când un nene a prezentat Academiei Franceze de Științe marea descoperire și a obținu brevetul pentru ea (mai multe pe Goagăl). M-am gândit eu cu gândul meu să dau adunarea în Parcul Copou - fix la ora 18, pentru a discuta despre una, despre alta, despre lucruri esențiale legate de marea noastră pasiune comună. Zis și făcut. Pus pe FB, că amu e mai simplu decât să dai la ziar, oameni cunoscuți și necunoscuți dat laikuri, ajuns acasă de la muncă transpirat și rupt după juma de zi de pedalat prin soarele fierbinte de asfalt al Iașului, făcut duș, luat haine curate, urcat în cutia de conserve fierbinte numită autobuz și la 17,15 fix pus curu pe banca din foișorul de lângă teiul lui Eminescu. În fața mea, două viitoare pițipoance mici cotrobăiau prin papornițele mari cât un sfert din ele după un ruj. Nu aveau mai mult de 13 ani. La dreapta mea, un băietan de vreo 17 ani vrăjea o fetiță la fel de tânără cu o discuție interminabilă despre noul lui televizor plat, noul lui Mac, noile lui Blue Ray, din astea... sentimentale și de vrăjeală. La vreo 5 minute, pe o bancă lângă foișor au apărut doi juni (de fo 35 de ani) iubitori de cultură, proaspăt repatriați din Italia, cu o sticlă de 2,5 litri plină ochi cu bere și cu chef de dans de la muzica telefonului mobil din dotare. Păcat că s-au defluit repede 100 de metri mai dpre dreapta pentru a vrăji o gagică simțitoare care medita pe o altă bancă. Încet încet pițile mici pleacă cu papornițele atârnând de încheietura brațului drept, tehnicosu-și ia prietena de mână și o taie și el și încep să se-adune Fotografii. Apare chiar și Tov. Președinte Popescu din Parcul Expoziției unde se dusese, normal pentru el, să mă întâlnească. Se face și 5 minute și convenim ca discuția despre mersul și binele Fotografiei să o facem la o bere, așa că schimbăm locația în Parcul expoziției, nu înainte de a face o fotografie care sigur va intra în Istorie (asta cu speranța că o va scrie cineva) drept în fața bustului și teiului lui Eminescu, așa, ca niște ”turiști” prin ale vieții care se respectă!

Acum, lăsând la o parte gluma, m-aș fi așteptat ca lumea chiar să fie interesată de o întâlnire la care să discute despre nelămuririle-întrebările-tainele-etc samd pe care le are despre Fotografie. Dar se pare că toată lumea ori le știe pe toate, ori o doare la bască, ori n-are timp, ori n-o lasă Regulamentul de ordine interioară după care funcționează. Așa că tot cei de la FotoIași au reprezentat ”grosul”, fapt pentru care le mulțumesc, le sărut mâinile la doamne și domnișoare și le strâng mâna la domni!