luni, 24 februarie 2014

24.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 55

Azi a fost Dragobetele. Uite că nu m-am gândit să leg expoziția de acest eveniment. Ce tam-tam aș fi putut face: luuume luume, veniți de săriți... de vă pupă fotografu nu vi se mai arde pilafu! Sau ceva de genul ăsta. Da nu m-a dus mintea. Ce să fie romantic într-o expoziție cu peisaje și alte cele chițibușuri colorate? Ha???
Oleacă de emoționat am fost eu. Au vorbit frumos despre mine scriitorul Adi Cristi și Tata Mihai Cantea. Din partea domnului Primar al Iașilor (via Adi Cristi) am primit o Diplomă de Fotograf al Cetății Iașilor - orașul culturii. Tot e ceva. Cine a avut de fost lângă mine, a fost. Vă mulțumesc la toți, cunoscuți și necunoscuți. V-am simțit aproape și asta a contat cel mai mul!
Mulțumesc domnului Adi Cristi, domnia sa, în calitate de director al Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou mi-a pus la dispoziție spațiul de expunere din cele două Galerii. Mulțumesc lui Dan Mititelu și colegilor săi pentru sprijinul acordat. Mulțumesc lui Cristi Popescu pentru ajutor...
Acum m-am liniștit. Sper din tot sufletul ca să vă bucurați (cei care veți vizita expozițiile, de imaginile expuse. Cei care nu pot veni la Iași găsesc imaginile puse (deja) pe FB.

Am auzit 2 comentarii care m-au făcut să zâmbesc: că 104 imagini expuse sunt multe și greu de digerat. Acu mai mulți ani era în Iași un fotograf care-și trecea la CV expoziție după expoziție. Cu 3, 5 sau 7 (maxim) imagini. Pe unde găsea câte un  perete gol, hop câteva poze pe el. Făcem un mișto monstru pe seama lui. Ce să spun... poate sunt multe. Dar sunt în două spații diferite expuse. Nu cred că sunt greu de digerat. Nu sunt imagini sofisticate, cu mesaje ascunse, de descoperit. Sunt imagini din Țara Mea, cu locuri pe care (pe multe dintre ele) deja le știți. Poate un unghi este altcumva, poate lumina altceva, dar sunt imagini cu suflet. Iar pe ele niciodată nu va fi greu să le înțelegeți.
Este o oboseală dulce. Noapte bună, Prieteni!

duminică, 23 februarie 2014

23.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 54

O expoziție ar trebui să fie o bucurie pentru cel care o face. Ceva special care pune în mișcare toate energiile celui care expune, dorința de a fi cât mai bun, de a împărtăși cu cei de lângă tine trăirile tale, aspirațiile tale, de ce nu, visele tale. Pentru că, ce este o expoziție dacă nu un vis visat și, apoi materializat într-o mărturisire. Mărturisirea unui colț din Lumea ta, Fotografule, Fericitule, Făcătorule de minuni.
O expoziție ar trebui să te facă pe tine, Fotograful, mai bun, cum mai buni ar trebui să fie și cei care văd invitația ta la nemurire. Pentru că atunci când dăruiești din inimă musai cei care primesc darul tău trebuie să devină, pentru câteva clipe mai buni, mai deschiși către minunea mărturisirii. 
În momentul când primul vizitator a călcat pragul sălii de expoziție taina pe care o purtasei până atunci în sufletul tău se dezvăluie în toată splendoarea sa. Punți între suflete se construiesc invizibil, muzici nescrise se scriu parcă într-o secundă și, tot într-o secundă corul îngerilor care ne păzesc fiecăruia drumul dau viață cântării. Mai buni, mai fără prihană, mai aproape cu o secundă de cer. Mărturisind prin imagini ne-am făcut încă o dată datoria față de semenii noștri. Putem pleca, până data viitoare, în poveste.

Nu știu cum se face... gândesc ce-am scris mai sus, sunt convins că este un adevăr pe care, cei care ați făcut măcar o dată o expoziție l-ați trăit, doar că nu mă pot bucura. Poate că, ocupându-mă de multă vreme de destinele fotografice ale colegilor mei, bucurându-mă pentru fiecare pas pe care-l fac, deschizându-mi sufletul să primesc toate tainele lor am uitat să mă mai bucur și pentru mine. Din 1995, de la prima expoziție personală, s-au adunat 55 astfele de mărturisiri. De 27 de ori am fost alături de Prieteni buni - Fotografi frumoși la clipe irepetabile pe care le-am trăit cu sufletul deschis. Ceva, pe undeva, cândva s-a rupt. Și nu-mi dau seama când s-a întâmplat. Aș putea povesti toate cele 54 de vernisaje întâmplate până acum. Le văd aevea, parcă au fost ieri. Dar nu pot vedea nicicum unde a fost scurtcircuitul...
De la cel de mâine îmi voi aminti multă vreme despre o dezamăgire. Pe care am produs-o azi unor oameni pe care-i respect neputându-mă ține de cuvânt. Trebuia să fac undeva niște fotografii și nu am mai apucat să ajung la ora promisă. Și asta doare mai tare decât orice!

Mai sus imagini din partea de expoziție din Galeria ”Labirint” de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou. Partea de ”La gard” mâine...


sâmbătă, 22 februarie 2014

22.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 53

Pe la miezul nopții trecute mă gândeam, să vă spun despre pasiune și prietenie. Sau invers. Cum vă este mai la îndemână să o luați fiecare. Fiecare dintre noi stă bine la primul capitol, Cu pasiunea. Unii fac o adevărată pasiune pentru cutii de chibrite, alții pentru timbre, alții pentru cărți (de toate felurile), alții pentru etichete de pe sticlele de bere (că tot am băut azi, după Grădina Botanică una și mi s-a scurtat un picior), alții pentru șaorma, alții pentru gagici (să fie, acolo, la carnețel că vremea trece măi ...), alții pentru te miri ce. Lumea pasionaților e mare și diversă. Nu mai spun la fotografi. Aici e o situație aparte. Când devii pasionat de fotografie prima chestie pa care o faci e să-ți iei un aparat de fotografiat. Cu tot cu obiective. Că doar n-o să fotografiezi cu cutia de pantofi ca fraierii ăia de care ai auzit tu că o făceau pe vremea când digitalul nu era așa de digital. Pentru 95% dintre cei pe care-i apucă brusc această pasiune Ghidul scurt este cam așa: aparatul să fie cât mai mare, să aibă câți mai mulți megapixeli, obiectivele să fie și ele musai mari, dacă s-ar putea, cu o focală de la fișai până la teleu de 800 ca să poți merge cu el și-n Deltă. Pentru ceilalți 5% pasiunea se traduce altfel: o bucurie imensă de a sta cu aparatul în mână, de a vedea, de a observa, de a-l pune din când în când la ochi, de a declanșa așa, ca-ntr-o mângâiere, de a merge acasă cu nerăbdarea îndrăgostitului... nici bine n-ai intrat pe ușă că degetul se sprijină fix pe butonul de pornire al calculatorului, de a privi ore-n șir ce ai făcut și, gestul suprem, de a edita ce inima ta poftește și apoi de a împărtăși cu pătimașii pe care-i cunoști. Musai Prietenii buni, că lauda venită de la ei este cel mai minunat balsam pentru suflet. Numai... ce te faci, că genul acesta de pătimași are puțini prieteni. Crud adevăr și, de cele mai multe ori greu de digerat și mai greu de înțeles de către cei din jur. Să-l vedeți pe pătimașul ăsta minoritar (5%) cum se poartă în intimitate cu aparatul și obiectivele: dacă vreunul dintre ele sunt nou venite în familie, musai prima și a doua seară doarme cu ele lângă pernă. Să se cunoască mai bine și ele să se impregneze cu răsuflarea pătimașului stăpân. Când se apucă să le curețe să te ții, nici iubita nu a avut parte de asemenea mângâieri. Ce mai, fac parte din sufletul lui, din viața lui prezentă și viitoare. Este ca-ntr-o poveste de-a copilăriei cu nu știu ce interzis și visat toată viața, dacă mă exprim inteligibil...
Și dacă ești genul ăsta de pătimaș musai trebuie să socializezi. Din când în când: Destinul face ca să ai printre Prieteni și câțiva asemeni ție (la pasiune mă refer) și atunci întâlnirile sunt memorabile. Când doi sau mai mulți pasionați pe domeniul de foto se întâlnesc, de fiecare dată tot ce se întâmplă este memorabil. De transmis în direct la oră de vârf și pe postul național, pe cel de sport, pe cel de can can și pe cel de manele (aici musai cu bulină roșie). O cafea lungă și o apă plată și să te ții povești. Diafragme, obturatoare, distanțe focale, pixeli, megapixeli, priorități de timpi de expunere, viața în contralumină, cadre cu lumina din față, cu lumina din spate, cu lumină filtrată, portrete în gross plan, în prim plan, în plan mediu, și câte și mai câte. Poveștile cu Elodia și Drăgușanca pălesc pe lângă telenovelele fotografice. Prieteniile legate între genul acesta de oameni sunt indestructibile. Nu există divorțuri, nu există înșelăciuni, nu există traduceri. Doar plăcerea revederii și depănării poveștii fix de acolo de unde a fost lăsată ultima oară. Oamenii ăștia sunt cei mai incorigibili visători. Lumea de ar exploda nu i-ar scoate dintr-ale lor povești una și una, de adormit oamenii mari și serioși!
Și aș putea continua până mâine seară pe subiectul ăsta. Dar vă aștept luni, de la 17,30, la Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou să-i ascultați pe scriitorul Adi Cristi și pe Tata Mihai Cantea povestindu-vă despre mine pe când eram Călător - Visător.
 
  (de azi din Grădina Botanică)...

joi, 20 februarie 2014

21.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 52

Astăzi au venit (din nou) imaginile de la mărit. Nu știu cum gândește minilabul dar gândește în ciuda mea. Ce eu am cerut cu 2 sau 3 trepte de densitate mai deschis este, invariabil, cu 1 singură. În fine, asta e. Data aviatoare voi face o vizită la Brașov să ne punem de acord. Din ce am gândit, 18 imagini sar din schemă. Aproape 20% dintre cele 106 pe care le voi expune. Destul de multe...

Asta este Prieteni, prea am făcut mișto de... he-he-he. Ezistă o compensație!

Nu știu câți dintre cei care pun mâna pe un aparat de fotografiat nu și-au propus să călătorească. Într-un capăt de lume, într-un capăt de țară, într-un capăt al propriului oraș. Și să fotografieze. Tot ceea ce li se pare frumos, tot ceea ce au auzit – citit – văzut pe la alții că este frumos, tot ceea ce le face sufletul să vibreze de atâta frumusețe pe care Creatorul a împrăștiat-o pe pământul nostru de oameni. Probabil că niciunul dintre ei, sau... foarte puțini.


Fotograful este un martor al timpului său. Zece dintre noi, în același loc, găsim zece unghiuri diferite de abordare a aceluiași subiect. După chipul și asemănarea fiecăruia dintre noi. Și nu este de mirare că, odată ajunși într-un loc arhicunoscut, în loc să cumpărăm o vedere cu acel spațiu declanșăm. O dată, de zece, de 100 de ori. Să avem acasă propria noastră vedere. Așa cum am văzut-o cu inima.

Iată deci că, în afară de faptul că este un călător, fotograful mai poate să și viseze. La o lume numai a lui, cu imagini numai ale lui, mult mai frumoase și mai iubite decât toate imaginile frumoase și iubite din lumea asta mare, numai bună să călătorești și să-i visezi povestea care se scrie continuu. Pentru că, musai, câți fotografi tot atâtea povești.


Călător – Visător... o expoziție din România cu poveștile mele. Așa cum le-am simțit și trăit eu la vremea când umblam prin România din inima Mea, mult înainte ca sintagma respectivă să fie folosită de o televiziune centrală. Sunt povești în imagini de prin toate locurile minunate pe unde mi-au călcat pașii și pe care le-am trăit la intensitate maximă, ea, inima mea, fiind aceea care a făcut mâna să declanșeze aparatul de fotografiat. Sunt clipe pe care eu nu le mai pot întâlni, clipele mele irepetabile și vă doresc să le trăiți pe ale voastre la fel ca și mine în drumurile pe care vă purtați pașii, așa cum sufletul vostru le va percepe în irepetabilitatea fiecăruia dintre voi, prietenii mei Fotografi.


Vă invit luni, 24 februarie 2014, la ora 17,30 în Sala ”Diotima” a Casei de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou, alături de Mihai Cantea și Adi Cristi, la vernisajul expoziției Călător – Visător, expoziție a cărei imagini le veți putea viziona până în data de 16 martie atât în Galeria ”La Gard” (gardul Parcului Copou) cât și în Galeria ”Labirint” (holul Casei de Cultură). Sunt aproape 100 de imagini alb-negru și color, făcute în aproape 10 secunde de declanșări ale obturatorului aparatului de fotografiat, toate într-o singură bătaie a aripii de Înger păzitor și călăuzitor.

           
 Vă aștept cu drag,

 oZo
 

20.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 51


Nu știu cum se face că numai peste minciuni fardate, coafate și șmenuite despre fotografii de la Romanela dau. Dacă aveți timp să cetiți despre o mare Expoziție de la Bruxelles o puteți face AICI.
Nici n-am avut răbdarea să citesc tot ce scrie că mi s-a făcut greață și mi-a venit să dau la rațe. Măi, cât de nesimțiți și de mincinoși pot fi unii din peisajul fotografic românesc... Dacă nu știi despre ce este vorba chiar te apucă plânsul de câte sacrifici au făcutără ei ca să expună acolo, cât de greu a fost, de câți ani li s-a propus și cât au fost rugați, bla, bla, bla...
Un sâmbure de adevăr există: șmecherii de acolo chiar voiau ca fotograful care le face expoziția să-și mărească singur lucrările (inițial erau niște dimensiuni fixe, nu lindicele 30x40 ale puradeilor noștri), să le ducă singur la Bruxelles, să le pună pe pereți, să le păzească și, la finalul de expoziție să și le ia și să le ducă unde-a înțărcat mutu iapa. Bașca să mai asigure și apa minerală de la vernisaj.
Cel cu care șmecherii au vorbit inițial a fost Florin Andreescu. Ca orice om normal acesta nu a dat un răspuns din prima, fiind deschis dialogului. Apoi a apărut în ecuație numele fotografului copiilor ratați, ca și companion de expoziție, fapt la care Florin nu a avut nimic de comentat. La finalul anului trecut Florin a renunțat la nemaivăzuta onoare care doreau organizatorii să i-o facă, la fel cum ar fi renunțat orice om normal și cu o coloană vertebrală dreaptă. Și așa au apărut ăștia doi la Bruxelles, mergând în genunchi pe banii lor ca să scarpine pisica belgiană  pe burtă, poate poate li s-o face milă la câte unul - altul să le dea și lor câte-o pralină de Belgiq.
Oamenilor, chiar nu vă este rușine să faceți tagma asta (era să spun breasla) de râs. Cum dracu vreți să fiți respectați (și odată cu voi fotografii români) dacă acceptați asemenea compromisuri? Cât de lingăi, pupători de picioare și fără demnitate puteți fi încât să acceptați să vă terfelească cine - necine doar de dragul de a vă umfla bojocii că ați expus la dracu-n praznic de 2 lei? Și vai, cât de greu vă este și câte sacrifici trebuie să faceți voi...

Mai văd pe FB un nene cu Cacademie de fotografie. Face la greu cursuri de toate felurile și pune exemple de imagini și fotografi care-și au treaba lor și destinul bine stabilit pe segment. Păi de ce nene? matale de ce n-ai cu ce le da exemplu la cei pe care vrei să-i atragi să-ți dea paraua ca să-i înveți să clămpăne la obturatoare? Fă-i nene profesori de portret, că zici că te pricepi la asta și lasă-i pe alții să-i învețe peisajul, reportajul, exterminarea în natură, clămpăneala pe stradă... Sau este rușine cu ce știm să facem de trebuie să ne raportăm mereu la alții mai cu oo rotunde și sclipici în păr?


A fost pentru ultima dată când mai scriu despre unii - alții care chinuie fotografia. Nu ajută la nimic și orice pasăre pre limba ei se balegă din copac. Să fie sănătoși, că sita se cerne și toate minciunile și neputințele li se vor întoarce însutit înapoi...

Despre imaginea de astăzi? Fabrica de țuică - adică mulți am fost - să vedem ce mai rămâne!

miercuri, 19 februarie 2014

19.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 50

De acum este cam hotărât:

vă invit din data de 24 februarie și până pe 16 martie 2014 în Parcul Copou să vizitați 1 + 1 expoziții de fotografie intitulate Călător - Visător. Imaginile, în număr de aproximativ 100, vor fi expuse pe gardul Parcului Copou (Galeria ”La Gard”) și în interiorul Casei de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” (Galeria ”Labirint”).
Organizatori sunt Primăria Municipiului Iași, Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi” din Parcul Copou și Asociația FotoIași.
Expoziția cuprinde imagini alb-negru și color din peste 10 ani de peregrinări prin România, făcute atât pe film cât și pe suport digital.
Datele despre vernisaj, sper să le anunț mâine!

Și colegul meu, Gabriel Deliu vă invită în perioada 24 februarie - 16 martie 2014 la etajul II din Iulius Mall, (zona Librăriei Cărturești) să-i vizitați expoziția personală de fotografie La pas prin Veneția. Expoziția cuprinde 28 de fotografii color expuse pe șevalete și este organizată de către Primăria Municipiului Iași, Iulius Mall, Librăriile Cărturești și Asociația FotoIași.

O nouă expoziție de fotografie ar trebui să fie o bucurie. Pentru mine este o lehamite. Am muncit vreo două săptămâni să aleg imaginile de pe harduri, să le editez, să aleg din cele peste 400 de imagini editate pe cele pentru expoziție. Când am primit coletul cu imaginile mărite am avut prima dezamăgire. Multe dintre ele erau supraexpuse. Și asta s-a întâmplat pentru prima dată după nu mai știu câte expoziții mărite. Sper ca joi imaginile pe care le-am trimis la refăcut să fie ok. Dacă nu, am gândit, pentru Galeria ”Labirint”, o variantă de avarie. Să expun imagini mai vechi, făcute până în 1995, alb-negru și color. Sunt imaginile care dau viață cărții ”Când eram Fotograf” care au mai fost expuse în Iași, dar pe care destulă lume nu le știe. Eu sper să nu fie nevoie să recurg la această variantă...
De la o vreme nu am mai ținut numărul expozițiilor personale (nu mai spun a celor de grup la care am participat). Habar n-am a câta este cea de luni. Chiar nu contează. Contează doar ca numărul celor care le vor vedea să fie cât mai mare. Iar dacă cineva dintre cei care le vor vizita va spune, la final, în gând ”mulțumesc” va însemna că mi-am atins scopul și că imaginile mele sunt ceea ce am gândit: câte o respirare care să vă mângâie sufletul!

marți, 18 februarie 2014

18.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 49

Ieri uitase mă vă spun să nu care cumva (cei din Iași) să mergeți la Palas și să căutați expoziția de care vă ziceam. S-a voalat (dacă pot pentru ca să mă exprim așa). Adică domnii și doamnele pictori au făcut o expo mare cu tablouri depre Dragobete și i-au luat și șevaletele hartistei noastre. Pe la taulete n-am fost să văd dacă nu a ajuns pe acolo. Măi oameni buni, gura păcătosului adevăruri grăiește... adică cum poți bre să le spui la copchiii de 8 - 10 ani cu care cică faci mare curs de foto despre diagonale ascendente în fotografie arătându-le asta pe poze șutite de pe net, că tu ești prea și din cale-afară să-ți faci dixtracția pe imaginile tale și cât poți fi de (Doamne iartă-mă) să-ți bați joc de pozele tale minunate din Maroc???

Mai sus, 2 imagini făcute ieri în același loc. Pe prima am putea-o numi ”Accident”. Sper că mesajul e simplu pentru toată lumea... Pe a doua, ”Pereche”, ”Ea și el”, ”Bianca și cu Slav” sau orice altceva care duce cu gândul la 2. Simplu și la tot pasul poți găsi asemenea imagini. Mai greu e să le vezi, să poți face asocierea. Mai greu pentru unii (puțini, cred eu) și mai ușor pentru majoritatea (sper eu) purtătorilor de aparat de fotografiat, fie el digital, fie pe film...

De amu e oficial: colegul nostru Bogdan Săndulescu a trădat pe Nikonică și-a trecut la Canonino. Tudorel va avea un amic bun în geanta lui Bogdan. Din 2008, de la Atelierul de Fotografie de la CCF când l-am cunoscut, Bogdan a Nikonit cu spor și drag. Abia acum a făcut, zic eu, o alegere înțeleaptă!

V-am mai scris eu pe ici pe colo: în 1983 cumpărat primul aparat de fotografiat (un Seagull chinezesc și pe film îngust. Și cu telemetru. În 1984 am participat cu o fotografie la prima mea expoziție de la IFF Melana, unde lucram ca transportor (adică plimbam bobinele colorate de melană cu un cărucior cu 4 roți de la SUC - mașina de bobinat - și până la colegele mele - gagicile care ambalau bobinele) fruntaș. Expoziția a durat doar 1 zi (mai puțin ca cea de la Palas), pozele 30x40 fiind înrămate cu sticlă și colțare și expuse în Clubul intreprinderii pe pereții tapetați cu cutiile de carton care erau folosite pentru bobinele colorate. Nu știu cum a aflat inginerul șef, Aneculăesei de lipsa cutiilor că odată s-a pus pe urlat din capătul celălalt al secției. Îi ieșeau cutii lipsă la inventar și musai trebuia să le aibă pe toate pe stoc. Așa că s-a dus dracului frumusețe de expoziție, iar cutiile, cam bortelite, s-au întors la Secția Ambalaj, gata să ia drumul exportului. Martie 1985 - prima expoziție personală de fotografie, alb-negru și color, la Galeriile ”Luchian”, în buricul târgului lui Botăș. 1986 - primele acceptări și premii în Saloanele naționale și... membru AAF. 1987 - prima acceptare la un Salon Internațional, tocmai la Buenos Aires. După aia am pierdut șirul. O viață de om, 31 de ani dedicați Fotografiei. De-or mai fi tot pe atâția nu mă supăr. Voi să mă suportați!

luni, 17 februarie 2014

17.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 48

Ieri l-am dus pe Tudorel la Teatrul pentru Copii și Tineret ”Luceafărul” la spectacol. Să-l obișnuiesc și cu genul respectiv de imagini. Spectacolul fotografiat, ”Kajtus, vrăjitorul”. Dacă stau bine și mă gândesc, și Tudorel este tot un fel de vrăjitor. Are un portofoliu impresionant de vrăji pe care știe să le facă. Și tot dacă stau bine și mă gândesc, în sală am nimerit la Teatrul pentru Handicapați, că nu pot să-i numesc altfel pe băietanii din spatele meu care aproape tot spectacolul au avut în program glume, discuții despre FB, despre telefoane mobile, pițipoance, etc. Le-am zis 1 dată să se liniștească, de 2 ori, a 3-a i-am băgat la 1 miștocar mâna în gât. Doar așa s-a făcut cât de cât liniște. Nu știu cum madam diriginta s-a putut gândi să aducă cocalarii ăia mici la spectacol. Și nu înțeleg de ce a ales să stea în capătul ălălalt al sălii, lăsându-i să-și facă de cap. Mai bine îi ducea la șaorma la Palas de banii pe bilet. Eu să am în inventarul de acasă un asemenea plod aș face grevă în fața școlii să o dea afară pe dirigintă dacă odrasla mi-ar spune că vrea să o ducă cu forța la teatru.
Pe lumina puțină din spectacol Tudorel și-a făcut treaba cu brio, semn că este un băiat ascultător și de viitor.
După spectacol l-am cărat pe Tudorel și la Grădina Botanică. La azalee (vorba vine, că numai expoziție de azalee nu este ce au făcut botaniștii anul acesta). Și aici Tudorel a fost băiat giugiuc. Știe să facă și macro. De abia aștept să dea căldura să-l scot la gâze. Sigur va face treabă bună și acolo. Pentru mine a fost un antrenament bun. S-a mai dus și din amoc, am mai clămpănit la obturatoare, doar că iar mă apucă feeria față de cei de la Canonică. Nu fotografiasem finețuri până acum. Când descarc pozele cu flori, hopa henț: în stânga jos = două pete, în dreapta la mijloc = altă pată. Și asta la diafragmă 4. Am schimbat de două ori obiectivele și n-avea cum să intre mizeria să se lipească de captor. Ori e ulei, ori așa a venit de la Canonică, futu-i în aripă. Pe la prânz iar voi avea discuții aprinse cu CPS. Sper ca Tudorel să nu fie aspirator de praf cum era 5D Mk II-ul vechi de dinainte de III...

Despre Fotografie?... mi-l aduc aminte pe Profesorul Lăzăroiu. Rar am văzut om așa de calm și de pasionat. Știa un laborator fantastic. Și un retuș la fel. De fapt, Laborator este prețios spus. Camera lui obscură o improviza în baia mică a casei în care locuia, de pe strada mare a Sibiului (N. Bălcescu, nr. 16). Trăia în două cămăruțe și o bucătărie (unde de multe ori l-am ascultat cu ochii cât cepele și am ațipit câteva clipe) care deveniseră neîncăpătoare de tot ce adunase în anii de când făcea fotografie. Albume, cataloage, fotografii, medalii, cupe, scrisori, borderouri de la Saloanele Internaționale pe care le organiza, toate stăteau aliniate până aproape de tavan. Filmele pe care le developa (lucra cu un Pentakon six), datorită și apei dure de la țuțuroi, aveau, de cele mai multe ori impurități prinse pe partea cu gelatină după uscare. De aici rezulta o fotografie mărită cu multe puncte (ca de praf) pe ea, ceea ce, pentru alții ar fi fost de nefolosit. Nu și pentru Profesorul Lăzăroiu. Oricâte ”zgâmboaze” ar fi avut fotografia, își lua pe scăunel o bucată albă de faianță, alături un pahar cu apă, punea pe faianță o picătură de tuș nemțesc, Kaiditz, și, cu ajutorul unui penson foarte fin se apuca de retușat. Treaba dura mai mult, sau mai puțin, în funcție de cât avea de acoperit. La final imaginea era perfectă. Nimic nu se mai cunoștea din defectele vechi. Trebuia s-o privești razant în lumină ca să-ți dai seama că a fost retușată. Azi treaba asta se face simplu, cu clona, în Photoshop. Iar despre ”retuș”... cine mai știe?

duminică, 16 februarie 2014

16.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 47


Ieri am mai văzut prin Palas o expoziție. O mai văzusem și săptămâna trecută, pentru două zile, lipită pe niște panouri care mascau niște lucrări la o cafenea. După două zile (când cafeneaua s-a redeschis) panourile au dispărut iar imaginile au apărut astăzi pe niște șevalete, lipite câte două pe niște cartoane negre și unsuroase. Chiar nu pot înțelege cum își bat joc colegii mei de munca lor. Nu pot pricepe cum acceptă să-și plimbe de ici colo lucrările după cum nevoile Palasului o cer. Ori faci expoziția într-un loc și acolo înțepenește până se termină, ori... În fine, la urma urmei fiecare face mișto de munca lui cum vrea...
Mă uit pe net pe ici pe colo. De felul meu sunt curios și urmăresc vreme îndelungată anumiți oameni care consider că au ceva de spus prin fotografiile pe care le fac. Văd cum se nasc talente, cum mor speranțe, cum unii caută să înțeleagă, cum alții nu pot pricepe oricât le-ai spune-o. Se leagă prietenii, se dezleagă amiciții, se mestecă dușmănii. Totul pentru nimic. Furtuni fâsâite în pahare murdare cu apă. Și mi-e ciudă de-mi vine să mă dau cu curu de pământ că dintre cei care am considerat sau consider că se vor pierde, nimeni nu are puterea și oole (icrele) să mă contrazică. Stau și mă uit ca la Circul Struțki din copilărie. M-am plictisit să mai spun. Toți se supără și cred că am ceva în personal cu ei. Sunt oameni pe care am încercat să-i ajut. Cât au fost ceva rezultate totul a fost minunat. Când am cârtit că trebuie schimbat drumul, am devenit dușmanul poporului. Într-o zi își vor da seama că am avut dreptate. Dar va fi prea târziu. Și vor rămâne doar niște baloane parfumate de săpun amintire a ce a fost cândva minunat...
Zilele astea merg la braț cu Amocul. Nu am chef de nimic, nu-mi vine să fac nimic. Măcar de-aș slăbi din asta. Fotografia îți dă. Fotografia îți ia. Fotografia te trage după ea. Mai nașpa este când trebuie s-o împingi. Și când nimic nu te poate mișca din loc îți vin în minte cele mai frumoase cuvinte care s-au spus vreodată despre fotografie și fotografi. Dar nu e nimeni să le scrie, iar tu ești prea leneș și nesimțit pentru a le lăsa după tine celor ce vor veni. Când te mână Amocul nimic din ceea ce era nu mai este valabil. Te scoli doar pentru că nu mai poți ca să dormi, te-mbraci doar pentru că trebuie să pleci spre ceva, iei aparatul în mână și declanșezi mecanic doar pentru că nimeni nu-ți face treaba ta. Doar o rutină fără plăcere, fără sentimente, fără păreri de rău...
Peste o săptămână urmează o expoziție - două, lucrările sunt prost mărite da nu mai ai puterea să le trimiți a treia oară înapoi. La ce ar mai ajuta? De fapt nici nu-ți pasă, semn că doi ani de când nu ai mai făcut o expoziție au trecut degeaba, bucuria odată pierdută n-o mai regăsești în veci. Amocul este al celor singuri. Nu-l lăsați să vă complice viața...
Pe mâine, Prieteni! 

sâmbătă, 15 februarie 2014

15.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 46

Există un ceva în interiorul meu căruia nu-i pot da de capăt. Nu știu de pe unde să-l iau, cum să-l apuc și unde să-l așez... De când am început să fotografiez și să umblu pe coclauri, de prin 1984 spre 5, am suferit de singurătate. Rar când aveam cu cine să ies la fotografiat prin jurul Botoșanilor. De câteva ori am ieșit cu Ripi Stanciu și cu Florin Adamescu, mai cu Cezar - modelul, mai cu Dan Minciună - model și el, dar, de cele mai multe ori, singur. Țin minte că băteam țara în lung și în lat, pe la vernisajele Saloanelor și Expozițiilor de fotografie, mereu încercând să fiu alături de colegii mei fotografi, de bucuriile și realizările lor. Oameni deosebiți am cunoscut, de unii dintre ei legându-mă o prietenie frumoasă. Și ce puțini dintre ei au mai rămas astăzi... 
Anul 2008 a schimbat ceva în sufletul meu. După despărțirea ce Atelierul de Fotografie de la CCF Iași am căutat să atrag lângă mine alți și alți iubitori de fotografie cu care să bat împrejurimile. Minunăția de a nu fi singur în aceste ieșiri o exersasem din plin alături de Dan Mititelu și de Mihai Cantea. De fapt... am înțeles că am ceva de dăruit. Atunci s-a pornit ”cevaul” de care încerc să vă vorbesc. De atunci au trecut aproape 6 ani. Și mereu simt aceeași bucurie în momentul când îmi invit colegii de pasiune să ieșim, împreună, la fotografiat. Că vine 1, că vin 2, că se adună 10 sau mai mulți, mereu motorașul de la sufletul meu ticăie repede-repede de bucurie. Niciodată n-am simțit oboseala, niciodată nu m-am gândit că era mai bine să fac altceva, niciodată nu mi-a fost lene când a trebuit să fim împreună. Astăzi, la FotoIași s-a format un nucleu de pătimași care mereu spun ”prezent” când îi chem. Cevaul din sufletul meu li s-a transmis și lor. Este un sentiment care greu se poate povesti. Trebuie simțit și trăit. Și, sunt sigur, mereu, la fiecare ieșire, câte un Înger este alături de noi păzindu-ne drumul!
Darul care ți s-a dat trebuie transmis mai departe înzecit, însutit, înmiit, dacă se poate. De tine depinde doar. Și credința asta îmi face viața mai frumoasă și mai liniștită. Știu că puțini pot înțelege zbaterea mea. Încerc și voi încerca în timpul pe care-l mai am să dăruiesc. Face parte din liniștea mea pentru ziua de mâine.

Domnul din fotografia de mai sus este ”ultimul evreu din Pașcani”. Unii veți zâmbi văzându-i tenul mai măsliniuu. Dar, chiar așa este. Acum câțiva ani am avut de fotografiat pentru un album cu Pașcanii. Pe listă era și cimitirul evreiesc. Am sunat la numărul de telefon aflat scris pe o tăbliță de pe poartă și a venit el, ultimul evreu din Pașcani. Povestea este simplă: înainte de al doilea Război Mondial cel mai mare lăutar țigan de pe valea Siretului s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă fată evreică din zonă. Cu toată împotrivirea părinților fetei pentru așa o rușine a venit pe lume el, cel care ne-a deschis poarta unui cimitir evreiesc mic dar îngrijit, cu monumente funerare păstrate fără prăduială și distrugerile tinerilor fără minte de prin alte zone. Din comunitatea înfloritoare de altădată a mai rămas numai el, ultimul evreu din Pașcani. Subiect de poveste, subiect de telenovelă, subiect de film care să câștige premii prin festivaluri. Numai să-l facă cineva!