Corabia cu Suflete (8) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Voi ce ați putea spune despre ”frică”? La ce v-ați gândi prima dată? Ați reușit să o stăpâniți vreodată? Să spuneți privindu-vă-n ochi (în oglindă, Prieteni) ”astăzi nu îmi este frică de nimic”?...
Eram copil. Încă. Aveam 8 ani și ceva (țin minte că fix în ziua în care am împlinit 8 ani l-au înmormântat pe bunicu) și noaptea dormeam singur în cameră. Era un pat cu ”sub pat” și de fiecare dată, înainte de a mă culca, mă uitam dedesubt să văd dacă nu este cineva acolo. Nu era. Dar, după ce se stingea lumina îmi era frică în continuare. Dintr-un alun din parcul mare din Dorohoi, care era peste gardul unde eu aveam o ”ostreață specială” care se dădea la o parte făcând loc numai bine să mă strecor, am tăiat un băț lung cu care noaptea ”vâsleam” pe sub pat, doar doar oi da de cel care-mi provoca frica... Veți spune că eram ditai măgădăul deja. Că era aiurea să-mi fie frică. Și aveți dreptate. Ziua făceam toate prostiile din lume. Mă cățăram prin copaci, mă cafteam cu cei de vârsta mea, mergeam câte 10 kilometri la iaz la Șendriceni la pescuit. Câte nu mai făceam... Dar când în cameră era întuneric îmi era frică. Mamă ce frică-mi mai era. Mai târziu mi-a fost frică și de alte cele. Nici nu mai știu de care. De avion, de exemplu. Dar nu de prima dată când am zburat cu el. De a treia sau de a patra. De ce? Habar n-am. Îmi era frică și mi se făcea rău... De bătaie nu mi-a fost frică niciodată. Cum nu mi-a fost frică că voi putea pierde ceva sau pe cineva. Sunt ”pierderi asumate”, fac parte din viața de zi cu zi a mea, a ta, a celor din jur. Trebuie doar să conștientizezi asta. Acum, la 53 de ani frica a revenit. E mai prezentă ca niciodată. O frică specială. De singurătate. Și nu sunt puține săptămânile în care intrat de vineri în casă am ieșit de abia luni dimineață. Butonând calculatorul, editând, mai scriind ceva, mai pregătind o expoziție... eu și cu ea, Frica mea de sâmbăta și duminica de sărbătoare. Acuma recunosc, de multe ori am fentat-o. Ba un curs, ba o ieșire la fotografiat cu gașca, din astea, mărunte și alungătoare de frică. Da și când mă prinde descoperit... toate obsesiile mi se plimbă jur-împrejur mârâind la mine, toate vrutele și nevrutele se învârt din ce în ce mai repede, până amețesc de atâta frică, toate remușcările, toate blestemele, toate durerile simțite sau nu, toate depărtările, toate remușcările, tot ce am pierdut, tot ce am avut și nu am putut ține aproape, toate se țin scai de mine și nu mă lasă să respir adânc și repede-repede. Nu de alta da să nu-mi treacă ea, frica de singurătate. Și nu mai spun că, de multe ori mă însoțește și pe unde îmi port pașii. Așa, ca să nu uit că există. Acum două zile Peter Pan n-a mai rezistat fricii. Era prea singur printre cei dragi și s-a gândit să plece puțin către alt cer. Poate mai bun și poate cu mai mulți Prieteni. Unii dintre voi vă veți întreba cine este Peter Pan. Era doar un actor. Și dacă nu știți că a existat nu e mare gaură-n cer. Probabil nici el nu știa de noi că-l iubim. Altfel ne-ar mai fi încântat multă vreme. Tot e bună frica asta de singurătate la ceva. Cine o înțelege și o stăpânește poate alege singur când e vremea de privit pământul de sus, de sus de tot, unde este doar vântul stăpân și unde cele lumești nu mai au nici o putere asupra noastră. Cine spune că te iubește pentru ca apoi să te lase singur nu te minte. Doar îți sădește în suflet și bunătatea lui de frică. Așa, ca să le duci pe amândouă ca pe o taină mare și de nepătruns legate de piciorul drept și de cel stâng, ca două ghiulele mari și grele. Ale singurătății din noi. Cea mai mare frică și cea mai grea patimă de pătimit care există printre muritori!
PS... dacă n-ați înțeles nimic nu vă faceți griji. Și mâine este o zi și ceva de scris la finalul ei.
.jpg)
